“Demnitatea nu este o atitudine agresiva, de tiranie a eului propriu. Dimpotriva, este o conditie etica, pentru a ne apara convingerile proprii. De asemenea nu este nici o exagerare a constiintei de sine, ci o consecinta a acesteia atunci cand ea functioneaza in conditii sufletesti satisfacatoare”- Dimitrie Gusti.
Indiferent de imprejurarile in care ne aflam, trebuie sa ne respectam pe noi insine, dar si pe cei din jurul nostru. Demnitatea se leaga foarte mult de sentimentul onoarei. Un om demn inspira respect. Tine de fire, de felul in care actionezi si reactionezi, de felul in care stii sau nu sa fii consecvent in principii si atitudine. Daca ai anumite idei in ceea ce priveste aspectele tale fundamentale, daca pretuiesti anumite valori si le respecti indiferent de situatie, vorbim despre demnitate. Fiecare decide pentru sine ce este demn si ce nu, dar o limita exista. Nu va putea fi considerat demn sa iti tradezi un prieten ca sa scapi tu de o pedeapsa, indiferent despre ce este vorba. Nu este etic, moral, nu tine de onoare! Prin urmare, daca actionezi astfel ca sa-ti scapi pielea, nu poti fi considerat demn si nu va avea nimeni, niciodata, incredere in tine.
Mandria este o oarecare extindere a demnitatii. Nu doar ca nu accepti anumite lucruri, nu doar ca nu le consideri demne, ci le iei de-a dreptul ca pe o ofensa personala. Exista aspecte bine delimitate intre ce permiti si ce nu, iar ce nu accepti este vazut ca o adevarata degradare.
O persoana mandra are o anumita viziune, in proprii ochi, fata de persoana sa si nu admite sub nicio forma sa faca altfel decat crede de cuviinta, pentru a-si pastra imaginea nealterata. Un om mandru nu va accepta ceea ce el considera degradare, indiferent ce ar insemna aceasta degradare. Mandria accepta mai greu un compromis!
Orgoliul seamana foarte bine cu mandria. Ceea ce le deosebeste este intensitatea – ceva mai mare in cazul orgoliului – si perspectiva. O persoana orgolioasa impune limite de dragul imaginii sale, insa e mai degraba ingrijorata de parerea pe care o vor avea cei din jur decat de mandrie, de propria parere despre sine.
Fiecare dintre noi avem mandriile si orgoliile noastre!
Nu stiu cum se intampla la voi, dar eu… Da, sunt orgolioasa, si da, sunt incapatanata. Si cu toate astea, am avut momente in care am lasat orgoliul la o parte si am cersit putina iubire.
Sunt momente in viata cand ne dezicem de acest orgoliu (cu sau fara voia noastra), dintr-o pornire launtrica ce nu are nici cea mai mica legatura cu ratiunea.
De cate ori am lasat orgoliul la o parte am regretat… nu mi-a folosit la nimic, doar mi-a creat niste stari proaste.
Ati putea spune ca din cauza mandriei si a orgoliului de multe ori pierdem. Eu totusi inclin sa NU cred acest lucru… pierdem numai pe cine trebuie sa pierdem…
Nu din cauza mandriei pierdem prieteni -si chiar iubiri- ci din cauza ca, aceste persoane nu inteleg corect demnitatea noastra!
