Mintim de nevoie, mintim de placere… suntem mintiti mereu. De ce nu ne permitem sa spunem adevarul si numai adevarul?
Noi suntem cei care ne construim relatiile cu oamenii din jur. Atat cu cei apropiati, din familie, prieteni, cat si cu cei cu care suntem, intr-un fel sau altul, obligati sa relationam: colegi de serviciu, sefi, vecini  etc. Desi ar fi ideal sa comunicam sincer si deschis in orice moment sau situatie, se intampla sa ne simtim „constransi” sa strecuram si cate o minciunica atunci cand vorbim cu cineva. Motivatiile sau, mai bine spus, justificarile celor care „mai mint din cand in cand” sunt diverse: ca cel care este mintit nu ar „intelege” adevarul, ca respectivul ar fi, astfel, „protejat” de un adevar care l-ar putea afecta, ca nu este frumos dar, uneori, este…sanatos, ca, oricum, nici ceilalti nu sunt pe deplin sinceri cu noi etc. Unii se disculpa spunand ca minciunile lor sunt „nevinovate” si ca, oricum, ele sunt adresate doar strainilor, nicidecum celor apropiati, persoane cu adevarat importante pentru ei. Altii spun ca, mintind, se apara sau ca mint de teama. Dar sunt si unii care mint din placere, imaginatia lor depasind granita normalitatii si inscriindu-se in sfera patologicului.
Orice persoana care minte ar trebui sa simta in sinea sa ca, omitand deliberat adevarul, incalca o norma etica sau una morala, iar incalcarea este sanctionata, la un moment dat, de constiinta morala (cu care este inzestrata, intr-o mai mica sau mai mare masura, fiecare persoana) printr-un sentiment de vinovatie.

Cu siguranta nimeni nu vrea sa fie mintit sau poate ca… in dragoste mai preferam si vorba “minte-ma frumos”, pe principiul “ce nu stiu nu ma afecteaza”. Urasc minciuna! Urasc “minciunelele” spuse fara sens! Chiar daca adevarul poate fi deranjant pe moment, pe termen lung adevarul este cel mai bun.  Niciodata minciuna nu va aduce beneficii nici celui care minte, nici celui mintit si reamintesc mincinosilor zicala “minciuna are picioare scurte”!!!!!

Unele dintre noi suntem vulnerabile deoarece ne simtim nesigure. Nu am invatat sa ne exercitam puterea, nu ne cunoastem limitele si, in majoritatea cazurilor, nu am invatat sa spunem NU sau sa ne afirmam nevoile. Daca adaugam la toate acestea si “sindromul Cenusaresei”, care spune ca dragostea invinge orice, avem reteta sigura pentru… dezastru.

Colette Dowling a folosit in 1990 termenul de “sindromul Cenusaresei” pentru a boteza o particularitate legata de psihologia femeilor. Multi specialisti sustin ca dependenta de cineva este, intre anumite limite, cu totul normala. Ea trebuie sa fie echilibrata cu ceea ce ei numesc autonomie, adica cu maturizarea psihologica a acelei persoane.

Parerea psihologului
” O persoana foarte dependenta isi concepe viata ca fiind organizata de altcineva si este mereu gata sa primeasca ajutor, il solicita chiar si fara vorbe, prin gesturi, ca si cand grija fata de viata ei nu este treaba ei. Adesea, aceasta fantasma este cuplata cu statutul de sotie si o conceptie despre relatia maritala in care barbatul ia in grija sotia si copiii, este furnizor al binelui lor, iar acestia sunt mereu pasivi… Unii cred ca dependenta nu este gandita, ci traita instinctiv, cu acel instinct al supravietuirii, cu nelinistea celui vulnerabil la problemele vietii. Dependenta are un simt foarte dezvoltat al controlului, ea simte imediat pericolul abandonarii sau neglijarii rolului de protectie si responsabilitate a codependentului si atunci ea poate deveni agresiva, cerandu-si drepturile, amenintand, cerand socoteala pentru faptul ca el isi abandoneaza misiunea de salvator”. (Aurora Liiceanu, “Rendez-vous cu lumea”)

Exista extrem de multe nume de familie. Cele mai intalnite sunt Cojocaru, Ionescu, Popescu etc, dar asta nu are importanta… De unde au aparut toate numele? Astazi nu se poate sa apara vreun nume pentru ca toate se mostenesc, nu-i asa? OK, dar de unde s-a inceput cu toate aceste nume de familie?

Pe scurt, in caracteristicile generale ale onomasticii romanesti, semnificatia initiala a numelor sau prenumelor se clasifica in: nume laice (profane) si nume calendaristice (religioase).
Cele profane provin din cuvinte comune, care descriu persoana, ocupatia sau o intamplare din viata acesteia.
Cele calendaristice vor sa puna purtatorul numelui sub protectie divina, evoca o sarbatoare, subliniaza o calitate ori venereaza amintirea unei zeitati. Incarcatura semantica a numelor si prenumelor s-a pierdut in mare parte. Ele sunt “eliberate” de incarcatura magica si au mai mult o functie de identificare, deseori, afectiva. Numele de familie a aparut la o anumita etapa de dezvoltare a societatii din necesitatea de a identifica doua sau cateva persoane care purtau acelasi nume de botez.

Din Anuarul Statistic al Romaniei, Directia Generala de Evidenta, Bucuresti, 2005, iata cateva nume de familie destul de populare: Curca (4.795 de persoane); Buca (2.996); Flocea (1728); Pasarica (1.669); Bounegru (611); Galeata (276); Bucila (228); Boubatran (119); Oasenegre (109); Pierdevara (23); Usainchisa (10) etc.

“Cunosc un caz concret din Buzau: pe ea o chema Daniela Catoi si s-a maritat cu domnul Alexandru Cantemir. Pe invitatia de la nunta, scria doar “Familia Cantemir va invita la celebrarea….- fara Catoi, asa a vrut mireasa, care-si detesta numele de fata. La opt ani de la nunta, scarbita in mare secret de “curvele din viata lui”, si-a gasit un amant in persoana domnului Nelut Buca, un tip formidabil, de altfel, destept, cu doua facultati, poet, tandru, atent, romantic. Povestea s-a dezlantuit, iar la un moment dat domnul Nelut Buca, burlac fiind i-a propus doamnei Daniela Cantemir sa-i fie soata cu acte si sa-l paraseasca pe libidinosul de barba-su. Ea a lacrimat de salta poseta pe dansa si a zis “Nu”. Targul a ramas perplex. Au trecut ani de atunci si domnul Buca nu stie nici azi, cred, de ce doamna Cantemir nu l-a vrut de barbat, desi il iubea ca o dementa. Dar ea le-a spus prietenelor ei un adevar dramatic: pur si simplu, ea nu putea fi doamna Buca, dupa ce, pe vremuri, alti 24 de ani din viata ei fusese domnisoara Catoi” ( fragment, Simona Catrina- “Codul nebunelor maniere”)

Argumente pro

- Cand iti intemeiezi o noua familie, e normal sa arati cumva acest lucru. Ai o casa, un sot, de ce nu si un nume nou ?
- La noi traditia este prea puternica. Multe dintre femeile care se casatoresc nici nu se gandesc ca si-ar putea pastra numele. Poate doar VIP-urile…
- Sa iei numele de familie al sotului este o dovada de daruire pe care o faci pentru cel iubit. Renunti la un nume – nu la un ficat sau un rinichi.
- Barbatul este capul familiei. El trebuie sa se asigure ca numele ii merge mai departe.
- Poate ca numele tau suna ciudat, de aceea te vei simti chiar usurata cand vei scapa de el.
- Cand ai sa iti pronunti noul nume vei simti ca, intr-adevar, ii apartii cu totul.

Argumente contra

- Este o traditie invechita. Nici macar nu se mai stie de unde vine aceasta – deci, nu intelegi de ce ai respecta un lucru de vreme ce nu il intelegi.
- Sau poate ca esti prea mandra de numele tau ca sa il schimbi.
- Femeia ar trebui sa lupte pentru a-si pastra identitatea. Se intampla ca multe nume vechi sa dispara pentru ca in familia respectiva s-au nascut numai fete. Cu ce-ar fi mai presus numele barbatului?
- Nu s-a intrebat nimeni de unde vine denumirea de « nume de familie »? Poate ca ar fi normal sa se foloseasca amandoua. Asa s-ar arata clar ca acel cuplu s-a format prin unirea a doua familii.