“Luni de fiere” sau cuplul contemporan

Recomandarea lui si fapta mea: cum am ajuns sa citesc romanul?

Imi aduc aminte de prima oara cand am deschis Luni de fiere, de Pascal Brickner. O rasfoiam intr-o librarie. Singurul motiv pentru care o rasfoiam era faptul ca prietenul meu de atunci mi-a spus ca “nu e pentru mine”. Avand in vedere ca tocmai acest avertisment a fost cel care m-a determinat sa citesc cartea (ca de, asa e omul, daca i se spune “nu citi asta”, va fi cu atat mai atras), va spun, si eu, la randul meu: romanul nu e pentru persoanele sensibile.

Deschizand cartea la intamplare, m-am oprit la urmatorul pasaj: “Adoram sa zgandaresc cu limba boticul clitorisului, sa-l excit si apoi sa-l las, umed si lucitor, in seama iritarii lui, ratusca balacindu-se intr-un val.”

Am lasat cartea imediat din mana, nu din pudoare, dar mi se parea cumva inoportun sa citesc asta intr-un loc public. Am pus cartea inapoi pe raft, insa, orice as fi facut, nu imi iesea din minte.

Ecranizarea romanului a fost tradusa in romaneste Luna Amara, inspirand numele unei trupe autohtone.

Romanul este pur si simplu genial, in opinia mea. Subiectul este simplu, chiar banal: inflorirea si apoi inevitabil deteriorarea unei relatii de dragoste. Insa punerea in scena a acestuia este cea extraordinara.

Cuplul protagonist nu numai ca este o oglinda a cuplului contemporan, este chiar chintesenta acestuia. Reprezinta tot ce e mai bun si ce e mai rau in cuplul actual, aruncandu-ne spectaculos dintr-o extrema in alta. Daca pot rezuma Luni de fiere in cateva cuvinte, acelea ar fi “roman al extremelor”.

Luni de fiere, o carte nu tocmai usor de citit

Nu va recomand, totusi Luni de fiere, daca nu aveti nervi de fier, daca va lasati usor influentate de lecturile voastre sau chiar, mai in gluma mai in serios, daca ati mancat prea mult la pranz (sa nu imi ziceti ca v-am scris cuvinte frumoase despre roman si v-a intors stomacul pe dos; eu v-am avertizat!).

Cu toate ca sunt o romantica incurabila, iar Luni de fiere lasa, din acest punct de vedere, un inevitabil gust amar, mi-a placut la nebunie. De ce mi-a placut? Pentru naturaletea personajelor, pentru constructia narativa spectaculoasa, care te tine cu sufletul la gura si, nu in ultimul rand, tocmai pentru ca nu pretinde ca totul ar fi roz si cu fundite…

Multe articole de pe mayra ating tocmai problema tratata de aceasta carte: fragilitatea cuplului contemporan, neingradit de nicio lege si de nicio constrangere.

Aici voiam sa ajung: cuplul modern e amenintat pe de o parte, de extremul libertinaj si de pericolele acestuia, iar pe de alta parte de plictiseala, monotonie, de dorinta de a iesi din aceasta si de a-i arata partenerului tau, prin cele mai neortodoxe mijloace, cat de mult il iubesti.

Au trecut ani de cand am citit Luni de fiere pentru prima data si, totusi, face parte din mine ca un tatuaj permanent; nu pot sa o uit sau sa o ignor. Iata de ce am ales sa va scriu despre cartea lui Pascal Bruckner, Luni de fiere, si chiar sa indraznesc sa vi-o recomand.