Cunoasterea de sine

Prin observatie, cu o privire cat mai clara si mai neinfluentata de subiectivitate, avem sansa sa devenim constienti de propria persoana. Traim dupa numeroase obisnuinte, influentati de tot felul de rutine care ne limiteaza trairile si experientele nemijlocite. Atunci cand depistam un tipar nesanatos, de care nu suntem in mod normal  prea constienti, este timpul sa folosim liberul arbitru. Sa alegem schimbarea, daca o dorim. Prin constienta ajungem la alegere, din alegeri decurge libertatea.

Un inceput este sa intelegi cum functioneaza psihicul tau – totalitatea proceselor cognitive, afective si volitive. Daca le intelegi pe acestea, poti sa intelegi mai bine legatura dintre ce simti si ce gandesti si, deasemenea, cum transpui toate acestea in comportamente concrete. Intrucat nu putem citi gandurile oamenilor (si presupunerile personale sunt tot o reflectie a propriului interior) putem sa deducem din comportamente – mergand pe drumul invers – ce simte si ce gandeste celalalt. Ce nu se poate deduce, ne ajuta comunicarea (reala) sa completam.

Incercand sa te analizezi cu obiectivitate, iti poti da seama cum traiesti, cum doresti sa fii si cum esti cu adevarat.  Poti afla si de la specialisti  sau din teste de personalitate, dar daca vrei cunoastere autentica, este necesar sa asculti si vocea interioara, indiferent cum ii spui – intuitie, revelatie, inspiratie etc.

“De ce cunoastere si nu recunoastere?” ma intreba deunazi un prieten.

De ce nu amandoua? O data ce te cunosti cat mai bine si mai obiectiv (cu calitati si mai ales defecte), atunci poti sa recunosti unde gresesti. De asemenea, poti sa te recunosti pe tine in ceilalti, sa  ii intelegi si sa te intelegi mai  bine. Iar daca simti ca nu ai obtinut inca rezultatele dorite, nu-ti pierde rabdarea, s-ar putea sa gasesti adevarata incantare in cautarea propriu-zisa, nu neaparat in cunoasterea care rezulta.