Din zilele razboiului…

Am incercat sa aflu cate ceva despre experienta razboiului de la vecinii mei mai in varsta, de la bunici, vroiam o experienta reala, vroiam ceva care sa nu apara in cartile de istorie. E greu.. lumea nu prea vorbeste despre aceasta perioada! Sunt amintiri tulburi, inchise undeva adanc in suflet si refugiate intr-o parte cifrata a memoriei.

Da, intr-adevar, noi suntem interesati si vrem sa aflam cum si ce a fost atunci, vrem sa stim cum si ce au simtit, ce s-a intamplat, cat de rau a fost… au tras in voi? v-au terorizat? au fost bombe? au fost executii!? Raspunsul: au fost de toate! Era razboi!

Nu cred ca pot sa-mi dau seama, sa realizez notiunea de razboi! Nu pot si, sincer, nici nu vreau!

Concluzia generala: privirea goala a celor care povestesc despre razboi.. o privire plina de durere… parca in ochii lor se si vad avioanele survoland, camioane pline cu soldati, strigate, focuri de arma, amenintari, oameni loviti fara mila, nesiguranta, o spaima imensa face sa li se dilate pupilele si o scuturarea a capului alunga toate acele amintiri urate! Si un zambet trist se aseaza pe fata “A trecut, azi sunt aici! A trecut…”

Era obligatoriu sa ai in geam un material negru, asa nu se vedea nici in casa, proviziile erau puse intr-o groapa undeva in spatele casei sau in locuri cat mai ascunse, mancarea trebuia sa ajunga pentru cat mai mult timp. Camioanele circulau cu viteza pe drumurile neasfaltate ridicand un nor negru de praf, ca si cum ar fi trecut o ceata de diavoli… inspaimantator.

In satele, pe langa care isi asezau tabara, se faceau vizite de catre capitanii sau ofiterii superiori ai armatelor inamice. Ocupau case ale oamenilor pe care le gaseau bune pentru sediile lor. Satenii trebuiau sa-i astepte in porti si sa-i salute “cu bucurie” (ce pretentii?!). Imi povestea bunica despre o astfel de vizita- calare pe caii lor imensi (imi spunea- “asa cai n-am mai vazut niciodata- uriasi!”), ca erau nevoiti sa le aseze flori pe marginea drumului si ca trebuia obligatoriu sa fie flori rosii, plus ca nu acceptau florile galbene, nici macar in gradini, acestea trebuiau rupte. La indrazneala unei femei din sat de a iesi la poarta cu un buchet de flori galbene aceasta a fost lovita cu asprime cu piciorul de pe inaltimea unui cal.

In fiecare sat erau evrei, cei mai instariti, in general morarul. Oameni normali, dar cu mai multa dare de mana, oameni care faceau parte din comunitate, oameni care aveau prieteni si oameni care dispareau peste noapte fara nicio urma si nicio explicatie, au disparut pentru totdeauna. Nu s-a mai stiut niciodata despre ei, dar in timp povestile despre evrei au ajuns la urechile tuturor, azi stim care a fost soarta lor…

Raidurile avioanelor nu lasau nici linistea noptilor sa le aduca somnul si sa-i rupa macar putin din crunta realitate. Nici macar timpul nu a vindecat sunetul sfasietor al bombelor aruncate deasupra satelor. Jafurile din gospodariile oamenilor erau un lucru deja normal: hrana, animale, carute, utilaje de tot felu. Viata sub teroare! N-aveai siguranta zilei de maine! Mereu trebuia sa te ascunzi, mereu sa te feresti, mereu sa nu faci un pas gresit, totul era o amenintare la securitatea si viata ta si a celor dragi tie. Mai mult decat atat, baietii tineri, in putere erau luati cu forta si dusi in armata, motiv pentru care marea lor majoritate se refugia in paduri, fugea pentru a nu fi nevoiti sa lupte contra proprilor frati- romani.

Amintirile sunt dure, nu o sa treaca, raman ca un crunt “suvenir” al razboiului. Spaima, teroarea inca le mai urmaresc noptile, batranetea nu reuseste sa stearga aceste amintiri. In acest caz, timpul nu sterge, timpul nu aduce uitarea, ci doar transforma totul in ‘a fost odata” in viata mea…razboi!

Articol scris de: Ana