Nimicul de temut

Pe raft

Nimicul de temut

Daca e un lucru care ma faca sa ma simt cat se poate de confortabil cu scriitura lui Julian Barnes, atunci acela vine din indiferenta lui fata de patetic, fapt ce se vede din nonsalanta cu care isi alege subiecte delicate, indelung abordate si care mai ca nu explodeaza de atata flecareala pe seama lor.

Moartea este, desigur, unul dintre ele. Frica definitorie ce activeaza comportamente deviante, ce nu doar ca diminueaza, dar si anuleaza orice definitie a vreunui potential sens. In fine, sper ca imi observati neastamparul verbal, cat se poate de edificator.

Lasand gluma la o parte, sa vedem care a fost strategia lui Barnes, cand a decis sa scrie Nimicul de temut, aceasta carte atat de gustata. Alegand o formula eseistica, scriitorul si-a pronuntat atitudinile vizavi de sfarsitul existentei, punand pe tapet atat fragmente din propria sa viata, pe care o foloseste ca materie prima, cat si din cea a unor artisti de multa vreme consacrati, precum Flaubert, Ravel, Stravinsky, Renard si multi altii.

Lucida, autoironica, alunecand de la optimism la contrariul sau fara a fi precauta, ci doar naturala, vie, cartea m-a incantat mai ales prin aceea ca dozeaza cu bun-simt particularul, separandu-l de general. Apropiatilor lui Barnes li se atribuie expresii mai mult decat credibile, intime, fiind expusi cand cinic, cand afectuos, pentru a-si gasi vocile in stare sa varieze pe tema mortii, a religiei, a lui Dumnezeu, a rostului de a fi. Caci aceasta pare a fi principalul lucru care il preocupa pe Barnes, si anume teama de a fi anulat. Fara sa isi ascunda micile porniri narcisiste – firesti, de altfel – acesta scrie pentru a-si da seama de ce scrie, se deda unei practici terapeutici deloc surprinzatoare mai ales in contextul mortii sotiei sale (acea P. din dedicatie) nu cu mult timp inainte de hotararea de a da glas unei asemenea carti.

Imbracat in filosofii subtil formulate, volumul e viu si dureros, destept si uneori ostenitor prin suma de detalii bibliografice pe care le ofera. Cu toate acestea, in el ramane cat de mult Julian Barnes se poate, totul se filtreaza prin vocea sa, prin experienta sa de om, de care se foloseste fara niciun scrupul, pentru a-si nuanta individualitatea de autor. Renunta la rezerve, portretizandu-i cu un cinism evident pe cei din familia sa.

Nimicul de temut, Julian Barnes

Nimicul de temut, Julian Barnes

Si astfel, avem un Barnes nu neaparat neiertator, cat realist si care nu face niciun compromis afectiv, care foloseste aceeasi tonalitate atat pentru a-si descrie mama cu tendinte autoritare, tatal aparent docil, cat si inclinatiile sale si ale fratelui sau, filosof, de a trage la indigo pornirile inaintasilor sai – ceea ce e departe de a fi flatant in contextul in care pentru amandoi, prin formatie, le este esentiala o improspatare a fiintei lor, dincolo de pronosticurile genetice. Barnes e demolat nu intr-atat de aceea ca ajunge sa replice defectele parintilor sai, cat ca ajunge sa fie convins ca nu mai este loc de nicio expresie noua, ca totul se limiteaza la variatii pe aceeasi tema, ceea ce ii califica activitatea de scriitor ca fiind de o inocenta induiosatoare. Pe scurt, Julian Barnes isi pune sumbra intrebare a „de ce”-ului existential.

Cu un titlu mai mult decat nimerit si care imi place mai mult in romana decat in original (Nimicul de temut vs. Nothing to be frightened of), volumul e o meditatie pe care o recomand gusturilor linistite, care apreciaza o scriitura aerisita, dar plina de miez. O carte ce are capacitatea de a trage dupa sine o aura puternica, pregnanta. De citit, in orice caz.

Autor recenzie: Anca Roman
www.nemira.ro



feedback
Nu sunteti membru inca ?

Dureaza doar cateva minute sa va inregistrati.

Inregistrati-va acum



Ti-ai uitat parola ?
Inregistreaza un user nou