Venus

Pe ecran

Venus

“Venus” avea toate sansele sa devina ceea ce a fost “About Schmidt” pentru Jack Nicholson – un film cu si despre talentul actoricesc al lui Peter O’Toole. Si poate pe de o parte asa si este.

Desi Roger Michell reuseste ceea ce Alexander Payne a ratat – sa treaca totul printr-un sistem de cernere diegetic, lasandu-ti tie ultimul cuvant si ultima concluzie.

Story-line-ul: Maurice (Peter O’Toole) – actor care traieste acum din roluri "second hand" si din favoruri, isi imparte ultimii ani de viata cu bunul sau prieten Ian (Leslie Phillips) – valsand printre doze de umor, pastile, alcool si muzica clasica. E o agonie diafana, un sfarsit de drum, un caleidoscop uman. La fel ca zeita frumusetii – Venus (Jodie Whittaker) apare in film pentru a tulbura si a coplesi.

Filmul distorsioneaza cu entuziasm componentele unei relatii de dragoste, ingroasa si reduce, devenind un Velasquez (La Venus del espejo) amoros, in care perspectivele celor cateva personaje principale se chinuie sa se imbuce perfect, nu reusesc si se darama, imprastiindu-se zglobiu intr-o gramada absurda din care nu se mai poate ghici decat o imensa dragoste de viata. ("Ce minunate erau zilele cand ma duceam la Paris sa beau o bere si ma trezeam in Corsica, cand plecam de acasa dupa un pachet de tigari si ma mai intorceam dupa o luna!").

 

Filmul este o ciocnire cinemascopica, accentuata de planuri-detaliu ce iti taie respiratia.

Felul in care camera fixeaza alternativ chipul ravasit (dar cu o privire la fel de seducatoare ca in tineretile sale) al lui Maurice… alunecand apoi la polul opus pe carnatia catifelata a micutei zeite – e absolut halucinant. Iar testamentul final al filmului – Ce ne face sa ne simtim vii? Dorinta, raspunde filmul lui Michell. Setea de frumusete. Foamea de forme. Iar Maurice exclama: "Mi-a placut placerea".

Recomand si foarte recomand.



feedback
Nu sunteti membru inca ?

Dureaza doar cateva minute sa va inregistrati.

Inregistrati-va acum



Ti-ai uitat parola ?
Inregistreaza un user nou