The hours

Trei destine, trei povesti subliniate de o clipa, de un moment, de o secventa. Aici montajul nu are doar valoare cinematografica, ci si diegetica, aceste trei femei fiind puse intr-o interdependenta simbolica prin obiecte-imagini, lucru ce da inlantuirea necesara pentru a "bate timpul" si a crea o poveste lunga de 80 de ani.

O avem pe Virginia Woolf (Nikole Kidman, absolut geniala) aflata in perioada de recuperare dupa criza din anii 20, incepand sa lucreze la romanul Mrs. Dalloway. O avem pe Laura Brown (Julianne Moore, impecabila), o sotie din anii 50, alaturi de un sot pe care nu il iubeste. Si, in sfarsit, o avem pe Clarissa Vaughn (Meryl Streep, asa cum ne-a obisnuit, excelenta), o editoare gay, care pune la cale o petrecere pentru fostul sau iubit, poetul bolnav de sida, Richard Brown (Ed Harris la cel mai bun rol al sau).

Avem de-a face cu o cautare disperata a identitatii afective, cu alunecari in nesiguranta sexuala si iubiri parelnice. O introspectie aproape chirurgicala in amalgamul intunecat al emotiilor unor femei. 

Imaginea e excelenta, reusind ceea ce nu s-a mai reusit de mult: sa aseze simbolismul alaturi de realism, completandu-se reciproc si formand o simfonie vizuala minunata. Imaginea Virginiei Woolf alunecand in adancurile apelor, e sufocanta, desprinsa dintr-un basm cu iz de reverie.

Insa dincolo de aspectele acestea, filmul parca lasa ceva nespus. Povestea se intinde pe durata a unei singure zile, dar parca nu e suficient. Astfel ritmul apare cam grabit. Pentru ca, romanul lui Daldry se intinde pe 232 de pagini (in versiunea romaneasca) si da impresia ca e exhaustiv si nu lasa nimic nespus.

A ecraniza un roman e un lucru dificil, mai ales un roman cu aceasta tema, in care trebuie sa acoperi totul pentru a avea un sens.

Per total, filmul e excelent din multe puncte de vedere si pierde doar prin nuanta. Montajul e facut impecabil iar povestea e purtata minunat pe muzica fabuloasa al lui Philip Glass. Recomand cu placere.