Cache

Pe ecran

Cache

Probabil unul dintre cele mai complete filme din ultimii ani, “Cache”-ul lui Michael Haneke reuseste ceea ce nu s-a mai reusit de multa vreme: sa fie “arta cinematografica”.

Nascut pe 23 martie 1942 la Munchen, crescut si educat in Austria, unde a studiat psihologia si filosofia, Michael Haneke se distanteaza mult de cinematograful post-modern. Nimic nu este pus intamplator, totul este visceral (nefiind insa "ciorba" conceptuala ilustrata in ultimii ani de Greenaway) iar imaginea nu iti insufla empatie.

Sa intri in lumea din "Cache" inseamna sa intri intr-o lume care porneste de la imagine, se construieste pe imagine si se termina prin imagine. Practic e o curgere vizuala ce porneste de la genericul de inceput si se sfarseste, scurgandu-se la fel de estetic, prin genericul final.

Cadrul de inceput (extrem de a la Godard): o strada din Paris filmata fix, banal si fara nicio interventie de niciun fel. Apoi imaginea face un "rewind" si realizezi ca de fapt te afli intr-o inregistrare si privesti prin ochii altcuiva. Si de aici Haneke demonstreaza "puterea" cinematografului.

Timpul este irelevant, poate fi manipulat, iar "ochiul" cinematografic poate pendula intre obiectivitate si subiectivitate. Astfel ca de multe ori te vezi pus in imposibilitatea de a sti prin ochii cui privesti: prin ai tai sau prin cei al voyeurului, cel care spioneaza discret si imperceptibil.

Story-ul: un cuplu de intelectuali (Daniel Auteuil si Juliette Binoche – excelenti) se trezesc cu o suita de casete video la usa in care sunt filmati in banalitatea existentei lor cotidiene. Astfel cei doi se vad aruncati intr-o paranoia imaginara, fara cale de iesire sau de rezolvare. De ce? Pentru ca Haneke nu da explicatii. El pune intrebari si manipuleaza. Nu ii pasa de empatie sau de elucidari. E nemilos si un "control freak". Iar dincolo de orice, ii place sa socheze (prin imagine).

"Cache" e mai mult decat orice "Cinema-scoala". Haneke ne demonstreaza cum ne-am transformat incet in dictonul "esti ceea ce vezi". Pentru ca imaginea apasa, doare si chiar ucide.

Planurile fixe te arunca in angoase alaturi de cei doi supravegheati. Probabil unul dintre putinele filme in care doar imaginea, de una singura, inspaimanta prin ceea ce simbolizeaza si prin suveranitatea ei. O analiza excelenta a paranoiei si a posibilitatii de declansare a ei. Mai mult, Haneke pune degetul pe rana si intreaba (prin simboluri): suntem privitori sau suntem priviti?

Una peste alta, "Cache" este unul dintre cele mai bune filme de la Jean Luc Godard sau Antonioni incoace. Inteligent, dur, estetic, infricosator, fermecator. Recomand tare!



feedback
Nu sunteti membru inca ?

Dureaza doar cateva minute sa va inregistrati.

Inregistrati-va acum



Ti-ai uitat parola ?
Inregistreaza un user nou