Un Phoenix jumulit

Hmmm, ceva nu suna cum ar trebui…

Cum a fost viata mea in 2007? Ce am facut deosebit? Ce am facut din ce mi-am propus? Dar oare mi-am propus ceva din ce aveam nevoie cu adevarat?

Am trait destul? Am simtit destul? Sau poate am lucrat mai mult decat era cazul, lasand simtirile si trairile in alt sertar?

Am avut un start promitator, am continuat cu victoriile, am bifat o gramada de obiective si am colectionat triumfuri ca pe niste trofee. Profesional mai ales. In viata personala am primit momente la care nu ma asteptam si m-am bucurat de imprevizibilitatea sentimentelor. Ma bucur ca am fost indragostita si ca mai sunt din cand in cand, chiar daca am coborat si am urcat cu un montagne russe de emotii, intr-o vara indiana. Am calatorit mai des, in ciuda aversiunii pentru drumuri lungi, am cunoscut oameni si locuri noi. Am fost in centrul universului, am pus grupuri de oameni in miscare, am schimbat lucruri in viata lor si mi-a placut mult. O gramada de energie pozitiva a izvorat din emotiile lor.

Dar dupa toate aceste luni, ma simt coplesita, agatandu-ma jalnic de cateva repere intr-un vartej in care viata mea m-a ajuns din urma si ma traieste in ritmul sau propriu, fara sa-i pese daca particip si eu. Activitatea mea preferata este introspectia, iar evenimentele din ultimul timp nu mi-au mai dat ragaz suficient s-o practic. Echilibrul acela fragil a fost amenintat prea des ca sa mai poata fi restaurant cu usurinta.

Ma straduiam sa scriu ultimul articol pentru voi in anul acesta, unul cu adevarat minunat, fantastic, fulminant, zguduitor, exceptional si toate cele… dar am realizat ca ma tarasc, pe pilot automat, spre sfarsitul de an.

Mi-as fi dorit sa va scriu un articol ca o steluta, delicata, dar puternica, o stralucire intr-o ceata cotidiana, pe care voi sa o vedeti clipind acolo vesela si sa va revina instant optimismul. Sa stiti ca cineva e mereu acolo pentru voi, sa va asculte sau sa va indice directiile potrivite.

Cum as putea sa va ofer acea energie pozitiva cand eu insami ma consum in gesturi marunte fara o autentica utilitate. Planuri, rezervari, bilete, impachetari, fundite, stelute, brad artificial sau natural, reduceri la hypermarket, sedinte de cosmetica, coada la coafor, nervi la croitoreasa, menu special? STOP! De ce atata agitatie de Sarbatori, cand de fapt as vrea sa simt fiecare moment pe care il traiesc. Daca nu ma bucur de clipele obisnuite ale zilei, cum as putea primi Craciunul, cum as putea fi cu un pas mai aproape de momentul primordial in care se intampla ceva semnificativ pentru omenire?

Putin cate putin, am inceput sa vad si ce am ignorat in viata mea, si nu doar in acest an. Lucrurile marunte, micile bucurii, iesirile in aer liber, orele pierdute cu prietenii. Am inceput sa detest planificarile care sacrifica timpii morti, acele momente in care se pierde timpul la o cafea sau macar la telefon cu cineva drag. Am reusit sa recunosc ca nu sunt supra-femeia prototip al modernitatii si urmatorul pas este sa imi accept extinctia.

Va urez ceea ce imi doresc si mie: liniste si calm in vartejul vietii, puterea de a renunta la sine, pentru a renaste.
 
Nu planuiesc sa mor, ci doar sa incetinesc ritmul. Sa ma apropii de punctul zero, in loc sa ma agit ca se termina anul. Odata cu el se termina si persoana imbatranita si extenuata, urmand ca sa renasca la inceperea noului an. Cui ii place un Phoenix jumulit?