Pentru tine, pentru noi

Multi parinti au obiceiul sa le aduca aminte copiilor nerecunoscatori cate sacrificii au facut pentru ei, intr-o incercare (neizbutita) de a le induce sentimentul de datorie fata de aceste gesturi. Pentru acesti parinti, iluzia este mare: adevaratul sacrificiu trezeste respect si recunostinta tocmai prin natura sa, facand inutila orice activitate declarativa. De la ideea de sacrificiu, ei trec cu usurinta la cea de conditionare: „Vezi cat ma zbat pentru tine? Daca nu iei premiul I, nu te mai iubeste mama!”. Urmele santajului emotional raman puternic imprimate in sufletul unui copil cu astfel de parinti.

Afirmatii si comportamente aberante se regasesc insa la toate nivelurile interactiunii umane. In gesturi marunte- de exemplu, cand cumperi cuiva un cadou, de obicei ii cumperi ce iti place tie, preferand sa iti imaginezi ca ii va placea si sarbatoritului, in loc sa faci un mic efort sa ii indeplinesti o dorinta reala.
 
De asemenea, in gesturi cu impact mai mare pentru viata noastra: in relatiile afective, in casnicie, cand aruncam pe masa de joc anumite carti, fara sa ni se ceara si chiar fara a fi nevoie. Vrem sa atragem iubirea celorlalti, sau macar admiratia, fara sa lucram putin la cizelarea propriului egoism. Un sacrificiu este inteles ca un pretext de a cere totul in schimb.

De obicei, dam pentru a primi, asa ca evaluam puterea celuilalt de a returna intr-un fel sau altul ceea ce a primit de la noi. Chiar si cand credem ca iubim, se intampla sa ne facem socoteala de cat efort sau investitie ar fi nevoie pentru a primi ce dorim din partea celuilalt. Cand constientizam acest indiciu, avem sansa de a corecta ceea ce aveam de gand sa facem.

Nu tot ce pierdem poate fi numit sacrificiu si nu toate sacrificiile sunt cele potrivite pentru persoana de langa. Faptul ca renuntam la alcool sau la fumat, pentru a-i face pe plac unei noi cuceriri, vi se  pare un sacrificiu? Pentru cine este mai mare castigul- pentru propria persoana sau pentru cel/cea care a cerut schimbarea?

Se intampla totusi sa daruiesti sau sa cedezi ceva consideri cu adevarat important, pentru cei care-ti sunt dragi, pentru binele si pentru fericirea lor. Ajungi sa crezi ca te sacrifici pentru iubit/a, pentru copil, pentru frati sau pentru parinti, cand s-ar putea sa indeplinesti un simplu capriciu, o toana de moment destinata satisfacerii orgoliului. O minima chibzuinta este de folos atunci cand nu vezi prea clar scopul sacrificiului ce ti se cere. Fie ca este facut cu forta („Daca nu renunti la jobul tau, te parasesc”) sau cu santaj sentimental („Trebui sa alegi intre mine si copiii tai”…) sau prin seductie, ganditi-va bine: ce folos ii va aduce sacrificiul meu persoanei care mi-l solicita?

Fie ca cedam ceva ce nu ne era oricum prea important, fie rupem de la noi pentru a avea celalalt, sacrificiul nu este complet si nici nu-si indeplineste menirea daca este facut fara cap.  Putem darui sume de bani -de care si noi aveam nevoie sau obiecte la care tinem, putem sacrifica timp si energie pentru celalalt, ne putem dedica intreaga viata ingrijirii unui bolnav si multe altele. Din pacate, nu ne sta in putere sa-i dam celuilalt sanatate, intelepciune, viata buna, liniste sufleteasca, ci ei insisi trebuie sa si le procure. Prin intermediul sacrificiului nostru, aparent noi pierdem si celalalt castiga,  dar de fapt ni se intampla lucruri mai frumoase decat banuim.

Renuntand la noi si la nevoile noastre, nu pierdem nimic esential, ci doar ne infrangem vointa, egoismul, amorul propriu, atasamentul de obiecte si altele care ne apasa sufletul. Privindu-l pe celalalt ca si cum ne-ar intermedia curatirea sufletului, sacrificiul se poate transforma in daruire.

Daruirea este singurul mod de a da fara a pierde nimic. Oricat am darui, putem castiga de o suta de ori mai mult. Desi nu e o conditie si nici o certitudine, putem obtine dragostea. Mai presus de iubirea celuilalt, ne putem castiga libertatea, iesirea din cercul vanitatii, puterea de a calca pe propriile dorinte si orgolii, puterea de a fi mai aproape de Dumnezeu si de asemanarea randuita de El fiintei.

Scopul fiintei umane nu este de a se bucura in singuratate de darurile primite, ci impreuna cu ceilalti. Sa nu uitam ca avem insusirea unica de a transforma un sacrificiu intr-o daruire.