Dis-morfo…ce?

Dismorfofobia este un subiect de maximă seriozitate, trecut prea des cu vederea, ţinut în culisele clinicilor de specialitate, deşi se petrece adesea sub ochii noştri

Dismorfofobia, denumită şi “sindromul urâţeniei imaginare”, este practic un alt coşmar pentru corpul modern, supus neîncetat unor presiuni şi influenţe inimaginabile. Fobia înseamnă frică, transpusă în acest caz în zona corporală – propriul corp ne produce sentimente paroxistice, datorită unei imagini deformate pe care o întreţinem în mintea noastră.

Oamenii cu “urâţenie imaginară” par perfect normali, la prima vedere, ţinând cont că fiecare dintre noi are propriile neplăceri legate de vreo însuşire fizică pe care i-a pocit-o (sau nu) natura.  Dar ei susţin cu toată tăria de care sunt capabili că ochii le sunt hidoşi, sau urechile-oribile, că au nasuri hâde sau laba piciorului monstruoasă şi aşa mai departe.

Nu mă refer la aceia dintre noi care mai lansăm din când în când o afirmaţie depreciativă la propria adresă de dragul de a primi o dezminţire de la cei care contează:

“- Nasul meu e atât de mare…”, mai oftezi câteodată în faţa amicilor.
“- Nici vorbă, e un nas normal!”, sar ei să te apere.

Aceste replici ritualice nu au nici un efect când este vorba de dismorfofobie veritabilă. Cei cu adevărat afectaţi ignoră 100 de complimente şi ţin minte un singur comentariu negativ. Această tulburare psihică se referă la îngrijorarea excesivă pentru o anumită parte a corpului sau chiar a mirosului propriu. Deşi, cel mai frecvent, totul este în regulă şi trăsăturile fizice sunt perfect normale, persoanele afectate de dismorfofobie insistă să creeze mental imaginea exact opusă.

Cauzele dismorfofobiei nu sunt complet cunoscute, se bănuieşte că ar fi vorba de un dezechilibru neurologic sau de moştenire genetică. Adesea debutează în adolescenţă, când identitatea de sine este în formare şi imaginea corporală este supusă părerii celorlalţi, de a căror confirmare depindem mai mult decât ne închipuim.

Cert este că bolnavii de dismorfofobie îşi percep anumite părţi sau însuşiri ale corpului ca fiind defecte, urâte, dispreţuite, deşi nu este absolut nimic îndreptăţit să le dea aceste impresii. Dacă există cu adevărat un mic defect în zonele vizate, atunci el se transformă în ceva imens, ca şi cum ar fi văzut la microscop. Orice particică a corpului poate fi candidată la dismorfofobie, dar sunt preferate trăsăturile feţei.

O persoană dismorfofobică încearcă cu disperare să îşi acopere aşa-zisele defecte prin haine, machiaj sau chiar intervenţii chirurgicale, numai să poată începe liniştită o nouă zi. Când reuşeşte să fie ţinută sub control, tendinţa dismorfofobică este ascunsă în spatele unor comportamente perfecţioniste, de îngrijire personală, care dau uşor impresia unei vanităţi exacerbate. Din exterior nu poţi vedea ce se întâmplă în mintea unui dismorfofobic şi apar etichetările şi stereotipurile, fără a bănui că neîndreptăţim pe cineva.

Nu ar fi aşa de neobişnuit să ţii o dietă obsesivă sau să te antrenezi zilnic, dar sentimentul subiectiv al urâţeniei te poate ţine în fiecare moment lipită de oglindă, în căutarea defectelor imaginare. Alteori, dismorfofobia are ca rezultat evitarea sau acoperirea oglinzilor şi încă o teamă faţă de ideea de a apărea în poze. Comportamentele devin alarmante când persoanele afectate îşi măsoară frecvent aşa-zisele defecte, le analizează ajungând mereu la aceeaşi concluzie, caută tratamente adesea nepotrivite, cum ar fi cele medicamentoase. Auto-mutilarea este un alt efect, şi – dacă ai suficient sânge rece, poţi vedea câteva exemple “moderne” la această adresă.

Efectele pe plan individual sunt depresia şi anxietatea, care se răsfrâng inevitabil în plan social. Dismorfofobicii evită pe cât posibil compania celor de care nu sunt siguri, de teama de a nu fi judecaţi negativ, de a nu li se confirma ceea ce ei deja cred despre sine. Se poate ajunge chiar la imposibilitatea de conectare cu alţi membri ai comunităţii, lipsa unei slujbe sau dificultăţi în întemeierea familiei. O existenţă sub semnul urâţeniei închipuite, pe care poate si nefericitul Quasimodo ar fi reuşit să o evite.

Prevenirea dismorfofobiei este o problemă delicată, atâta timp cât nu i se cunosc cauzele. În tratamentul său se folosesc fie medicamente anti-depresive, fie psihoterapie comportamentală sau ambele deopotrivă. Membrii familiei sau alte persoane semnificative pentru cei afectaţi pot fi de ajutor în procesul recuperării unei imagini de sine normale.
 
Crezi că percepţia de sine deformată nu te poate afecta şi pe tine. Ameninţarea este mai aproape decât îţi dai seama, în toate posterele cu frumuseţi perfecte, în reclamele cu ten impecabil, piele mătăsoasă şi alte creaţii ale tehnicii moderne. Nu lăsa influenţele şi presiunile perverse să pătrundă în inima ta, altfel nu vei fi niciodată fericită din cauza imaginii din oglindă.

Crede cu toată convingerea că eşti mai mult decât corpul tău, eşti persoana care alegi să fii!