Daruind, vei dobandi

Costel Nicolae, un argesean in varsta de 42 ani este cunoscut drept directorul organizatiei Hand Rom, singurul centru de suport educational pentru copii cu cerinte speciale din Curtea de Arges.

Mai putini sunt cei care ii cunosc povestea personala. Intrebat despre sine, Costel Nicolae prefera sa iti expuna cate unul dintre cele mai impresionante cazuri ale sale, desi poate este mai potrivit sa le numim povesti. Povesti despre viata, povesti despre lupta curajoasa si depasirea unor obstacole care, pentru noi ceilalti, sunt de nebagat in seama.

Daca nu avem in familie sau in jurul nostru “cazuri”, cu greu putem fi sensibili la acest fel de suferinte. Pentru Costel Nicolae faptul ca acesti copii se chinuie sa se integreze, nu e o curiozitate de la stiri, ci o realitate pe care se straduieste sa o faca mai suportabila.

Principiile sale de viata sunt  "Corectitudine in ceea ce faci, ajutor dezinteresat. Ajuta fara sa ceri inapoi". Incetul cu incetul, incepem sa aflam cate ceva si despre el.

“Eu insumi am fost victima unui accident care m-a impiedicat sa mai merg, dar, din fericire, nu a lasat sechele, declara Costel Nicolae. Desi am stat in carucior si am suportat diverse operatii de corectie aproximativ doi ani, am reusit sa invat sa merg din nou si sa imi continui viata.”

R.I. – Cum ati infiintat Centrul pentru persoane cu dizabilitati?

C.N. – Din cauza accidentului, am fost silit sa abandonez facultatea (n.r. dupa trei ani de Drept) si m-am gandit ce as putea face pentru altii care trec prin suferinte de acest fel. Am ales sa imi pun energia in slujba celor cu suferinte similare, mai ales observand ca se faceau discriminari de genul ca primele persoane disponbilizate de intreprinderi erau, de exemplu, surdo-mutii.

R.I. – Asa a aparut, in 1999, Centrul Hand Rom?

C.N. – Da, centrul Hand Rom a fost infiintat in 1999, cand celelalte institutii speciale s-au inchis. Prin intermediul Hand Rom ajutam la cresterea gradului de constientizare (persoanele cu dizabilitati sunt multe, dar nebagate in seama) si la facilitarea accesului la educatie a acestor persoane.

R.I. – Dupa 8 ani de activitate, se simte vreo diferenta?

C.N. – Atat in domeniul voluntariatului – pe care il incurajam la centrul nostru, cat si in privinta educarii si integrarii sociale a persoanelor cu dizabilitati, intr-adevar, lucrurile s-au mai schimbat de atunci, dar din pacate intr-un procent destul de mic. Inca exista discriminari fata de acestia, desi nu se mai simt la fel de pregnant, ci mai ales la un nivel subteran.

R.I. – Cum v-ati caracteriza, in cateva cuvinte, meseria?

C.N. – Imi place ceea ce fac (zambeste).

R.I. – Care sunt satisfactiile pe care vi le aduce aceasta meserie?

C.N. – Personal, m-a ajutat in reintegrarea sociala. Acumulare de informatii, experienta practica, posibilitatea de a fi auto-didact. Apoi, ma bucura progresele celor care vin la noi – sunt o adevarata victorie, mai ales cand contrazic realitatea si dau peste cap ce au stabilit alte comisii, in privinta abilitatilor “retardatilor”. Satisfactiile vin greu si nu intotdeauna la ce te astepti. Trebuie sa duci o lupta acerba cu cei din jurul tau pentru a schimba mentalitatile. Greutatile sunt mari si roata trebuie reinventata.

R.I. – Cat ati realizat pana acum din ceea ce v-ati propus?

C.N. – Cam 90%. Am reusit sa fac din Hand Rom un model de buna practica.

R.I. – Ce planuri de viitor aveti in acest domeniu?

C.N. – Multiplicarea acestui model in alte comunitati care au nevoie de servicii specializate si de acces la educatie. Cei cu dizabilitati au nevoie sa fie educati la timpul potrivit, altfel exista un risc sa se inraiasca cumva. Cei din jur sesizeaza progresele destul de greu. Mentalitatile trebuie schimbate pe ambele parti.

R.I. – Ce model v-a inspirat sa ii calcati pe urme?

C.N. – Daca ar fi sa nominalizez pe cineva, acesta ar fi Kewin Hagen – un voluntar al fundatiei FHI, care m-a inspirat prin modul de a ajuta comunitatea, de a derula programe si proiecte, niste premiere intr-o societate destul de reticenta. A format lideri de marca care, la randul lor au infiintat ONG-uri in diferite domenii de activitate. 

R.I. – Ce pasiuni mai aveti? 

C.N. – Calatoriile, desi niciodata nu am avut timp doar pentru calatorii.

R.I. – In conditiile unei vieti atat de aglomerate, ce procent ii revine vietii personale?

C.N. – Putin, dar am o fiica in clasa a 7-a, asa ca trebuie sa imi fac.

R.I. – Care sunt calitatile care v-au ajutat sa va atingeti obiectivele?

C.N. – Perseverenta. Ca in povestea cu broscuta surda. Dizabilitatile nu sunt neaparat un handicap. Poti invata lectii de viata de la acesti oameni.

R.I.- Dar defectele care v-au stat in cale?

C.N. – O prea mare ingaduinta fata de indiferenta oamenilor care ar trebui sa se simta norocosi ca sunt beneficiarii programelor noastre, dar care “uita” sa se implice, dupa ce obtin ce doresc.

R.I. – Viitorul pare sa ne aduca o tendinta catre voluntariat. Pentru cei care doresc sa activeze in voluntariat, aveti vreun sfat?

C.N. – In 4 ani de voluntariat am castigat enorm. Inveti despre viata. Inveti sa lucrezi in echipa. As impune voluntariatul ca un avantaj in CV. Prin voluntariat iti creste mult valoarea profesionala si personala. Pur si simplu, te dezvolti.

Pana la urma, acest fel de binefacere nu ne cere sa dam din prisosul si nici din putinul nostru, ci exact din ceea ce nu avem, pornind in cautarea milei si dragostei de aproape. “Daruind altuia ce nu ai – credinta, lumina, incredere, nadejde – le vei dobandi si tu” (Nicolae Steinhardt).

Pentru cei interesati sa faca donatii sau sa se implice, pot contacta organizatia Hand Rom aici.