A face vs. a fi

Înclin să fiu de acord cu Ovidiu Hurduzeu, ca "în mentalitatea pragmatică a occidentului, orice virtualitate trebuie să fie transpusă în totalitate într-un act real, fără pierdere de energie" (este o mostră de argumentare din cartea "Sclavii fericiţi").

Dacă nu realizezi ceva concret, măsurabil, palpabil, considerat valabil din punct de vedere social – înseamnă că ai ratat? Ce anume ai ratat? Integrarea printre cei care muncesc pe rupte, îşi desconsideră ritmurile interioare şi trec prin viaţă fără să ştie să se bucure de ea?

Din păcate începe să fie vorba tot mai mult de A FACE în sine (chiar de afaceri, la un moment dat) şi tot mai puţin de VIAŢĂ.  "A face" este relaţionat de cele mai multe ori cu lucrurile, achiziţiile, acumulările de capital, faimă, statut social, alte diverse realizări şi mai puţin cu a te realiza pe tine ca persoană.

Din teoria psihologică (A.Maslow) ne-a rămas un model al motivaţiei umane, sub formă de "piramida nevoilor", unde se propune teoria graduală a nevoilor ce ne împing spre anumite lucruri şi acţiuni. Dacă la baza piramidei se află nevoile primare, este logic ca ele să crească în calitate şi conţinut spre vârful piramidei, unde se află cele considerate superioare. Pe poziţia cea mai înaltă se situează nevoi precum sensul existenţei, autenticitatea, împlinirea de sine.

Împlinire nu este un cuvânt oarecare.

Fiecare avem ceva ce ne împlineşte, din domenii mai mult sau mai puţin productive, din puncte de vedere  mai mult sau mai puţin financiare. Lucruri care ne plac, pentru că ne conturează un sens. Lucruri pe care le-am face oricând cu drag, căci motivaţia de a le face apare în mod firesc. Mai mult, energia care o depunem este reinvestită în însuşi actul de a le face şi atrage o cantitate şi mai mare de energie motivaţională, resimţită atât ca satisfacţia lucrului împlinit, cât şi ca sursă ulterioară de entuziasm.

În cultura noastră, hobby-urile sunt în mod obişnuit catalogate drept pierdere de vreme. Un exemplu de prejudecată este că "artiştii sunt muritori de foame", cum predicau părinţi din generaţia precedentă, formaţi în cultul proletariatului şi în umbra respectului faţă de inginer, constructor şi de ştiintele reale, în general.

"A face" este mai degrabă un verb al capitalismului decât al comunismului care promova un heirupism formal, al celebrului "timpu’ trece, leafa merge", din care se ajunge inevitabil la miserupism. Capitalismul prezentului pune accentul pe un "a face" obsesiv care ajunge să se confunde cu "a fi". Deci, eşti ceea ce faci şi nimic mai mult?

Confuzia izvorăşte adesea din sentimentul că "nu sunt ca toţi ceilalţi pentru că nu fac tot ce fac şi ei" şi din presiunea de a fi în rândul lumii pentru a căpăta validare socială.

Dacă nu fac ce face toată lumea, nu muncesc la fel, în aceleaşi condiţii, în aceleaşi intervale orare etc, nu înseamnă că nu "fac". Dacă nu pot fi încadrată într-o categorie uşor etichetabilă, profesional sau personal, asta nu înseamnă că "nu sunt".

Societatea ne împinge la uniformizare şi la respectarea unor tipare care o ajută să te clasifice undeva. În ochii ei începi să exişti atunci când începi să faci. Cetăţean major şi băgat în seamă devii când "faci" 18 ani. Scriitor, pictor, artist – atunci când faci un produs vandabil, bun de scos pe piaţă. Om de afaceri – când faci bani. Membru al societăţii eşti de fiecare dată când faci ce ţi se spune. Şi aşa mai departe.

În ochii tăi, însă, ar trebui mereu să se reflecte imaginea ta, a persoanei care eşti de obicei, în toate ipostazele tale, nu doar atunci când faci ceva. Omul se exprimă prin acţiunile sale, dar nu se confundă cu suma acţiunilor lui, cu atât mai puţin cu a celor strict profesionale. De acord, profesia – ceea ce faci pentru a-ţi câştiga traiul, te reprezintă de multe ori ca şi persoană în faţa celor pe care îi întâlneşti. Dar nu lăsa o simplă denumire tipărită pe o carte de vizită  să înlocuiască esenţa a ceea ce EŞTI. 

Eşti ceea ce alegi să fii!