Un blestem cu domiciliul stabil

Pe raft

Un blestem cu domiciliul stabil

A spune despre Rodica Ojog-Brasoveanu ca scrie ca Agatha Christie inseamna a savarsi o nedreptate. Ea scrie nici mai mult nici mai putin decat ca Rodica Ojog-Brasoveanu. Iar asta este minunat.

Poate ca pentru cariera dansei ar fi fost mai spectaculos si lucrativ sa scrie intr-una dintre limbile de circulatie internationala – nota bene: scriiturile, ca si fiintele, trebuie sa renunte la ceva din ele ca sa ajunga peste tot! Dar pentru noi, care gandim, ne speriem si zambim in limba romana, faptul ca Rodica Ojog-Brasoveanu a scris in limba in care a spuns Mama este o bucurie redescoperita cu fiecare roman.

Ultima aparitie in seria Opere alese dedicata de catre Editura Nemira doamnei noastre, o reprezinta romanul Un blestem cu domiciliu stabil.

Plasata la cativa ani dupa revolutia din decembrie 1989, actiunea imprumuta in oarecare masura din aerul revelator, de inceput de lume, al acelei perioade. Si poate ca farmecul epocii tocmai de aici se trage. Din melanjul acesta de perioada de tranzitie, in care romanii descopera cu ochi mari mecanismele unui alt tip de societate, in care incep sa respire si aerul altor culturi si conceptii despre viata, si membrii societatii, in sine, sunt ancorati inca in structurile mentale si de relationare din vremurile gri ale Raposatului.

Povestea propune intalnirea haotica si aparent intamplatoarea a protagonistilor, sub patronajul unui anume Dumitru Mihut. Sub pretextul mostenirii neasteptate a unei averi chivernisite tocmai dincolo de ocean, obscurul fost profesor, actualmente pensionar, se angajeaza in calatoria de sase luni in SUA, de unde se va intoarce cu totul schimbat. Hainele gri si lipsite de personalitate devin sacouri de culoarea mustarului asortate cu papion galben si camasa verde, in timp ce schimbarile interioare propun o cu totul alta viziune asupra vietii. Smuls dintr-odata din familia celor ce duc grija zilei de maine si cu o credinta redescoperita in bunul Dumnezeu, Dumitru Mihut porneste la constituirea unei asociatii al carei singur scop este de a facilita intalnirea si, implicit, stabilirea de relatii de prietenie sau dragoste, acelora carora timpul, neajunsurile sau alte dificultati, le-au impus pana acum o viata in singuratate. carti

Prilejul aduce la un loc cateva dintre cele mai savuroase personaje carora autoarea le-a dat viata. Farmecul cuceritor al acestora sta tocmai in abilitatea scriitoarei de a le creiona. Vorbim aparent de personaje tip, sabloane – pipita permanent angajata la concursurile de Miss, domnisoara batrana cochetand in acelasi timp cu ceilalti cat si cu penibilul, contabila acra nesuportata de nimeni si cu atat mai putin de nora sa, timidul spalacit traind intre incapacitatea de a avea o femeie si saracia trista a zilei de azi, barbatul plin de farmec, un James Dean autohton careia nicio femeie nu ii poate rezista si cateva altele.

Insa modul in care Rodica Ojog-Brasoveanu reuseste sa construiasca aceste personaje, sa le scoata din staticul determinarilor generale si sa le faca vii, sa le surprinda in gesturi marunte si naturale care ne fac sa le iubim sau sa ne ferim de ele, delicatetea cu care surpinde adesea trasaturi fizice apeland la metafore si imagini ce miros a Fanus Neagu sau Eugen Barbu, toate acestea sunt elemente care ridica scriitura deasupra nivelului unui policier de duzina si o fac un roman.

Iar in cazul acestui roman, placerea lecturii nu este nici in cea mai mica masura conditionata de aplecarea sau nu asupra genului.

Intriga se deschide incetul cu incetul, pentru ca blestemul care se coboara asupra actorilor principali este unul rabdator. Unul care a mai lucrat si pe la o mie opt sute si care nu se grabeste. Blestemul care schimba vietile tuturor celor implicati odihneste ascuns, undeva, in cladirea pe care Dumitru Mihut o alege ca sediu al proaspetei sale fundatii umanitare. Si poate ca ironia tocmai aici este. In faptul ca cei adunati sub acelasi acoperis in scopul de a-i ajuta pe altii sa se indragosteasca, sfarsesc sub un ceas negru, privindu-se cu ura intre ei.

Si pentru ca vorbim de niste oameni adunati la un loc, este inevitabil ca in mijlocul lor sa nu se trezeasca blestemele intrinseci ale oamenilor: invidia, mandria, furtul, minciuna, si asa mai departe. Dar tot pentru ca este vorba de oameni, se naste si ceva dragoste pe acolo. Va putea ea sa dea un alt curs intamplarilor? Asta ramane sa descoperiti singuri pentru ca, in cele din urma, deznodamantul nu este important decat in masura in care parcurgem drumul impreuna.

Itaca, este drumul spre Itaca. Nu-i asa?

Autor recenzie: Cristinel Dadal

www.nemira.ro



feedback
Nu sunteti membru inca ?

Dureaza doar cateva minute sa va inregistrati.

Inregistrati-va acum



Ti-ai uitat parola ?
Inregistreaza un user nou