Ratacirile fetei nesabuite

Pe raft

Ratacirile fetei nesabuite

Coperta patru a cartii ne anunta ca la 70 de ani Mario Vargas Llosa scrie primul lui roman de dragoste. Sunt din ce in ce mai convinsa ca autorul, in felul lui supraomenesc de a scrie mult si bine, pur si simplu nu s-a mai oprit, asa cum se intampla de obicei, inainte de coperta 4, preferand sa joace cititorilor o mica farsa.

O sama de cuvinte ca „70 de ani”, „primul lui adevarat roman de dragoste” (cam leaga si dezleaga cununii, nu?), „iubiri clandestine urmarite de-a lungul a patru decenii pe 3 continente”, „a invata sa iubeasca” – m-au dus imediat cu gandul ca voi citi trista si neasemuita poveste a dragostei, a altor demoni si a unor tarfe triste in vremea holerei si alte povestiri. Cu atat mai surprinzatoare a fost lectura acestei carti, care este mai apropiata de realismul cinic de best-seller autohton decat de realismul magic si „magia” romanului de dragoste sud-american.
 
Ricardo Somocurcio (nici macar numele nu prea ne insipra un El) se indragosteste inca din adolescenta sa luminoasa de pe continentul sud-american de o tanara zglobie pe care urmeaza sa o urmareasca toata viata, la diferite varste si pe diferite continente. Un scenariu care ne aminteste de "Forrest Gump": el de o naivitate exasperanta (geniala la Forrest, frustranta la Ricardito) – ea labila si avida de experiente. Ricardito este translator – fapt deloc lipsit de importanta – si se stabileste la Paris indeplinindu-si astfel un vis din copilarie. "Substanta" vietii sale este data de dragostea pentru "fata nesabuita" – ale carei aparitii sunt fantomatice (nu ii cunoastem nici macar numele real) si de cele mai multe ori cosmaresti.
 
Indragostitul incapatanat nu este un campion al analizelor lucide, a caror cheie ne este data insa de colegul sau de la UNESCO, „Talmaciul”(sic!) Toledano despre care Ricardito chiar spune ca „imi revela sensul ascuns al destinului meu”. De altfel, toti prietenii lui Ricardito de pe parcursul cartii au o functie mai importanta decat aceea de simple punti de legatura cu fata nesabuita. Paul, Juan, Salomon Toledano – sunt intrupari ale unor eu-ri posibile, avataruri nefericite ale unui Ricardito mai curajos, mai dedat placerilor sau mai lucid.
 
Toate aceste variante care isi traiesc timpurile aliniindu-se la diferitele miraje ale existentei (revolutie, miscare hippie, asia afrodisiaca) – sfarsesc tragic, in timp ce Somocurcio reuseste sa supravietuiasca tuturor vremilor, prin neimplicarea lui, prin mediocritate. Exista o doza mare de parodie in prezentarea prietenilor pseudoeroi si a vremurilor lor. Prin „revolutia” sa, grasanul Paul reuseste sa faca exact opusul a ceea ce visa, aruncandu-si tara inapoi cu zeci de ani. Hipiotul Juan e salvat de o batranica din patura mijlocie si ajunge sa isi castige existenta de pe urma celor mai instariti englezi, pictandu-le caii preferati. Moare de SIDA, nu inainte de a reveni la credinta si a se impaca cu parintii. Salomon Toledano, geniul translator, dezamagit in iubire si de atunci bine adapostit in carapacea sa de cinism si indiferenta, ajunge sa se sinucida din dragoste.
 
E greu sa iei partea personajelor parodice, a nebunilor ce se predau unor cauze sinucigase… dar e chiar imposibil sa iti fie simpatic Ricardito, aceasta fantoma care bantuie lumea traducand dintr-o limba in alta, ca si cand nu ar fi. E aici si o drama de turist perpetuu, de cetatean al Lumii Intregi, adica al Nicaierii. E destinul exprimat de „Talmaci”: „sa fii o fantoma” ii spune el, este vocatia de traducator… „Nu-i vina Frantei c-am ramas straini. E vina noastra. O vocatie, un destin. Ca si profesia noastra de interpreti, un alt mod de a fi mereu un strain, de a fi fara a fi, de a exista fara a exista.”
 
Distinctia traducere-creatie este una dintre cheile povestii. Cand Ricardito se hotaraste sa traduca din Cehov, Toledano il avertizeaza: „Painea ta e in pericol. Un traducator literar aspira sa devina scriitor, deci aproape intotdeauna e un condeier frustrat. El nu se va resemna niciodata sa dispara in profesia lui, asa cum facem noi, translatorii buni”. Ei bine, Llosa pare ca mai degraba traduce dragostea (aiurea, nedreapta, stupida) in limbajul romanului, decat ca ii dedica acesteia romanul insusi. A rezultat o fictiune apropiata intr-un asemenea fel de realitate, incat pare sa nu aduca nimic in plus. Cinismul si patologia sunt, intr-adevar, „ultimul racnet” in materie de iubiri literare. Scriitura ca ramura a oncologiei, a psihiatriei si departament autonom al institutelor de medicina legala. Fara adaos de "abracadabra", fara sublimare. E asa – ca-n viata. Prostie si patologie. Esti bleg si ti-o iei. Esti descurcareata si labila. E o traducere a iubirii, o (p)redare a ei intacta, nestoarsa de amarul vieti.Magia e farsa, fragilitatea e gaunosenie, increderea e naivitate. In asta traim, calitatile sunt defecte etc. Nu am rezistat deja la prea multe evidente?


Noroc cu autorul…

Dragostea e tradusa (deci tradata) dar Llosa reuseste un experiment extraordinar – iubirea din fictiune ca traducere perfecta a fictiunii exasperante pe care o traim in realitate. Si e atat de transparent ca ce il intereseaza de fapt nu e sentimentul in sine, ci greutatea (dificultatea) lui textuala. Zice Ricardito: „Dobandisem abilitatea unui bun translator, care consta in cunoasterea echivalentelor cuvintelor, fara a le intelege neaparat sensul (dupa Toledano, intelegerea reprezenta un inconvenient).”
 
Sa luam cuvantul dragoste, spre exemplu. A incurcat vreodata pe cineva? L-a cautat vreodata cineva in dictionar? Stie cineva cu ce e echivalent, exista unitati de masura, ti se da vreo chitanta? Fata nesabuita il spunea tuturor celor de care avea nevoie si primea in schimb bani si lux. Ricardito i-l spunea fetei si primea… teapa. O valuta invizibila care pare ca, in ciuda idealistilor, nu are valoare prin ea insasi. „Te iubesc” este cea mai reusita fictiune din toate timpurile si o intretinem cu totii, zi de zi, in realitate. Dar nu suportam sa o citim asa, sa o acceptam ca "fictiune reala", sa o recunoastem ca atare. Si iata ca a aparut scriitorul acesta de vocatie, capabil sa transforme orice in literatura, prin orice mijloace, inclusiv traducerea. Iar dragostea-pasiune este o doar provocare.
 
Chiar nu ma tenteaza sa speculez asupra motivelor pentru care lucrurile stau asa. As mentiona in treacat o chestiune de optiune existentiala fictionala (sic!). Poate unii cred in Dragoste (iubire etc.) si altii cred in Literatura. Iar dupa ce ai iubit 70 de ani Literatura, e normal să ii dedici un roman de dragoste.


feedback
Nu sunteti membru inca ?

Dureaza doar cateva minute sa va inregistrati.

Inregistrati-va acum



Ti-ai uitat parola ?
Inregistreaza un user nou