Juno
Pe ecran
Am tot auzit comparatii pretentioase intre „Juno” si „4,3,2”-ul lui Mungiu. Comparatii care atarna greu, in care se folosesc argumente socratice sau mai stiu eu ce alte arme.
De acord cu o idee – e foarte probabil ca „4,3,2”-ul lui Mungiu sa nu fi fost nominalizat la Oscar, deoarece nu e „politicaly correct” si nu intra in ideea americana de „spalam creierul prin intermediul filmului”. Insa cu celelalte nu mai sunt de acord. De ce? Pentru ca avem doua tipologii diferite. Pentru ca „Juno” nu ridica stacheta atat de sus si nici nu isi propune asta. Pentru ca, indiscutabil „4,3,2” e un film „puternic”, iar „Juno” e „doar” un independent.
Insa e un independent (un „indie” clasic). Si, in mare masura, asta ii confera un statut calitativ. Iar regizorul Jason Reitman isi face bine treaba. Cadrele sunt excelente, iar povestea decurge calm, jucaus, cu o doza de ironie, ce-i drept nu atat de incisiva precum in filmul precedent al lui Reitman „Thank You for Smoking”.
Povestea e, probabil, cunoscuta: Juno MacGuff (Ellen Paige) ramane insarcinata la varsta de 16 ani. Decide sa nu avorteze si sa dea copilul spre adoptie. Si de aici incolo povestea continua – cu bune, cu rele – pana in momentul in care naste.
Personajele sunt construite haios, bine conturate, fara ironii gratuite. Iar Ellen Paige e excelenta. Se muleaza perfect pe rol, construind, gradual, un personaj delicios, fara tribulatii inutile.
Filmul lui Jason Reitman e o comedioara usoara. Nu urmareste sa faca senzatie, iar faptul ca a fost nominalizat la Oscar, l-a transformat in subiect de barfa, fie ea si pseudo-intelectuala. Dincolo de imaginea, incadratura, montajul si jocul actoricesc al lui Ellen Paige – care sunt asa cum trebuie – filmul nu iti ofera motive de dezbateri aprinse sau polemici artagoase. Dar asta ne e natura umana – sa facem mult zgomot pentru nimic. Sau o fi doar natura americana? Scapari de moralitate suprema (de aia tipic americana) se gasesc. Insa filmul merita vazut.
alexandruimparat
