Te-a parasit? Mare branza!
In doi
Dragul inimii tale a început de câteva zile să fie tot mai ocupat atunci când îl cauţi, iar azi şi-a luat inima-n dinţi şi şovăielnic ţi-a servit discursul cum că deşi “nu eşti tu de vină, ci el” ar fi mai bine să o rupeţi unul cu celălalt. După care şi-a luat paltonul, te-a anunţat că o să vină peste câteva zile după restul lucrurilor şi a ieşit pe uşă.
Prima reacţie, mai ales dacă trăsnetul a picat peste tine din senin, e cea de negare. Te enervezi, eventual îi strigi vreo două de dulce de la balcon, aşa, ca să ştie şi vecinii ce dobitoc este amicul. (Pentru domniţele mai puţin temperamentale, a se înlocui huiduiala de la înălţimea blocului cu un SMS capabil să topească, prin cantitatea de sarcasm conţinută, carcasa oricărui telefon). După care îţi pregăteşti replica dispreţuitoare cu care să îl întâmpini după ce o să bată spăşit la uşă. Pândeşti fereastra sau îi mai trimiţi încă un mesaj, doar ca să ştie ce îl aşteaptă la întoarcere.
Pe masură ce trece timpul şi el nu mai apare, negarea lasă loc năucelii. O voce mică şi rea începe să îţi spună că de data asta chiar că e gata, şi îţi dai seama că habar nu ai ce să faci.Te învârţi prin casă admirând pereţii cu privirea suferindă a legendarei marmote după o supradoză de ciocolată, cu scurte pauze de tresărit la fiecare apel ori bătaie la uşă. Are loc prima criză de plâns în hohote, urmată la scurtă vreme de a doua.
Nu te speria dacă la momentul acesta începi să te întrebi dacă vei înnebuni, dacă o să îţi treacă vreodată ceea ce simţi pentru el (răspunsul oftat pe care îl dai fiind evident “Cred că niciodată”). Dacă mai şi depinzi financiar de el sau aveaţi vreun credit-două plătite împreună, închisoarea datornicilor ţi se pare la doi paşi. Se prea poate să crezi că nu o să mai fii iubită vreoodată sau că nu o să fii în stare să mai ai sentimente pentru cineva. (de unde se vede de ce năuceala este extrem de propice creării de poezii de jale ori cântece pasibile de a fi cântate de James Blunt).
Nu în ultimul rând, îţi vine să urli când te gândeşti ce vor spune mama (“Nici cu băiatul ăsta, fata mea? Aşa când o să-mi văd nepoţi de la tine?”), colegele de birou (“Vai tu, eşti bine? Arăţi încercănată… Am auzit că te-a lăsat loverboyul, e drept?”) ori propria ta soră (“Acum dacă nu mai e cu tine, pot să-mi încerc norocul şi eu cu el?”).
După câteva ore/zile de năuceală, urmează faza despicatul firului de păr în patru. Butonul de REW din creier e folosit până când îşi dă demisia, tot ce s-a întâmplat în ultima vreme, şi în special tot ce aţi spus/făcut/gesticulat la momentul când te-a anunţat că eşti pusă pe liber este retrăit, analizat, interpretat. Sunt posibile frecvente dialoguri cu aerul ori cu jucăria de pluş favorită, în care acestea să ia fie rolul de confident înţelegător, fie pe cel proaspăt fostei perechi. Deasemenea, desfăşurarea mentală a evenimentelor reale e schimbată când într-una cu happy-end, când într-una de film horror, cu tine pe post de Văduva Neagră. Cauţi vinovaţi, te cerţi cu toţi sfinţii, plângi mult. Te tunzi scurt. Te vopseşti într-o culoare ce aduce aminte de Cernobîl.
După ceva vreme, speranţa (care, rudă fiind cu gândacii de bucătărie, moare ultima) reapare şi intri în faza de “poate-poate”. Îl contactezi pe fost, apari ca din întâmplare prin locurile pe unde ştii că bântuie, îi descoşi discret prietenii despre cum o mai duce. Dacă eşti mai timidă din fire, dai târcoale prin scara lui de bloc cu o scrisoare pătată de lacrimi în mână, pe care până la urmă o arunci la primul coş (ori, în cazurile mai nefericite i-o pui în poştă, oferind astfel o gigantică sursă de amuzament pentru gaşca sa). Dacă nici una din stratagemele de mai sus nu dă roade, treci la măsuri extreme – îi scrii un email în care îi propui să vă întâlniţi în amintirea vremurilor trecute, îl suni (cu sau fără număr ascuns) ori i te înfiinţezi la uşă. Exul , în funcţie de caracter (sau de lipsa lui) îţi explică de ce te-a lăsat (explicaţie din care cam trei sferturi îţi trec razant pe lăngă urechi), îţi spune să-l laşi în pace sau se lasă sedus pentru o noapte, după care te pune iar pe liber.
Postura în genunchi nu e însă cine ştie ce comodă. Şi după o vreme reuşeşti să te scuturi şi să accepţi că nu mai e cazul să încerci să-l aduci înapoi. Lucrurile încep să se clarifice şi motivele adevărate ale rupturii se ridică la suprafaţă. Faci din nou o vizită la coafor, de data asta ca să schimbi dezastrul radioactiv din cap cu o tunsoare la modă. Începi să zâmbeşti sincer atunci când prietenele tale râd de exul tău, şi îi răspunzi senină la salut atunci când treceţi unul pe lângă altul. S-ar prea putea să îi pari din nou atractivă – dar în faza aceasta îl refuzi deja politicos. Dar el nu este singurul resprezentant al genului masculin care te remarcă – şi în curând ştii clar că eşti din nou “pe piaţă”.
Evident, fazele de mai sus nu sunt obligatoriu în această ordine, nici nu trebuie să ţi se întâmple toate. Poţi să treci mai uşor peste partea grea dacă ai cui să îi plângi pe umăr (şi te şi duci să o faci), dacă te laşi să jeleşti în voie în loc să pretinzi senină că nu e mare lucru, dacă te apuci de un sport (cu cât mai brutal, cu atât mai bine – doar ai o mulţime de furie acumulată) şi dacă nu te arunci în braţele primului necunoscut care îţi face cu ochiul cât încă mai sângerezi pe dinăuntru după celălalt. Oricât de greu ţi se pare de crezut, încearcă să ţii minte că va trece. Pe cuvânt de om păţit.
