Nebanuite sunt caile Domnului
In doi
A fost odată prin 1998, pe când e-mailul venea prin ţeava de dial-up pe ecranul unui 586, iar culmea fiţei era să ai un celular care nu îţi rupea buzunarul, ci doar ţi-l destrăma finuţ…A fost odată, după cum spuneam, primul nostru an de facultate.
Să spunem că lui D nu i-a convenit ar fi o subestimare. Până la urmă a cedat faptului că fata pur şi simplu nu avea un alt loc unde să scrie articolul.
Au lucrat cot la cot până la miezul nopţii. După ce ultimul cuvânt a fost scris şi ambele articole scoase la imprimantă, în loc să ia cheile maşinii de pe poliţă şi să deschidă uşa, M l-a văzut că dispare în bucătărie, de unde s-a întors cu o şampanie şi două pahare. Ca să sărbătorim terminarea celei mai grele părţi din cel mai greu examen, a zis el. Cum motivul părea cât se poate de legitim, fata a dat pe gât paharul. După care el a zâmbit şi i-a dat să aleagă între a fi dusă acasă şi a continua degustarea sticlei…în dormitor.
După un timp de gândire, prietena mea i-a răspuns să o ducă acasă. De ce? Monogamă fiind de la natură, ar fi fost ocazia perfectă să rupă o relaţie care o tot bătusem la cap că nu duce nicăieri. Ceea ce a atârnat cel mai mult în balanţă, zicea ea, a fost probabil faptul că îi făcuse promisiunea de a nu se întâmpla nimic – în consecinţă, cedarea, oricât ar fi părut de ispititoare, ar fi însemnat să se dezamăgească pe sine călcându-şi cuvântul dat. Şi astfel, chiar dacă nu s-a întâmplat nimic interesant atunci, a fost în schimb începutul a ceva mult mai important. În timp ce îi asculta acasă reproşurile partenerului în privinţa orei la care se întorsese, a realizat că stima ei de sine crescuse mult şi că nu avea de gând să o lase sa scadă la loc. A rupt relaţia cu D la câteva luni după aceea.
Morala poveştii? Fidelitatea îşi are uneori avantajele ei, chiar şi atunci când partenerul nu o merită.