Jucându-te cu focul

Sau poate nu chiar atâta pasiune? Cât poate să dureze pasiunea? Ce înseamnă, de fapt? Un foc mistuitor- ca să folosesc clişeele consacrate, asociat cu ideea de fierbinte şi, din păcate, cu arderea intensă şi rapidă. Poate prea rapidă.

Ceea ce e bun trece repede? Cred că se poate spune şi aşa. Din punct de vedere psihofiziologic ne supunem anumitor tipare neuronale care nu ne permit să depăşim anumite praguri. Simplificat, regula sună astfel : pentru senzaţii moderate, durata de producere şi trăire efectivă este mai lungă decât în cazul unora foarte puternice.

Cu alte cuvinte, nu am face faţă unor senzaţii prea tari pe perioade prea mari. De ce? Pentru că la "sediul central" – creierul, s-ar scurtcircuita reţelele neuronale responsabile cu conducerea impulsurilor electrice ce provin din informaţia senzorială. De aceea nu ne "permitem" un orgasm prea îndelungat, de exemplu, dar până la urmă ce pierde în durată, câştigă în intensitate.

De ce tot amintesc de senzaţii? Pentru că pasiunea este adesea asociată cu trăirea efectivă, concretă, dacă nu chiar senzuală. Porneşte ea din creier, fără de care nici nu putem discuta de experienţe senzoriale, însă are nevoie de latura concretă a fiinţei noastre : ochi, buze, piele, toate organele noastre de simţ care receptează tot ce ne poate da fiori şi "fluturi în stomac".

Ce te faci când sus-numita flacără a pasiunii se transformă mai degrabă în căldura liniştită a unui şemineu? Când nu mai ai pentru cine îmbrăca minunatul corset de dantelă neagră şi celelalte piese de lenjerie provocatoare pentru că acum sunt doar obiecte banale din garderoba ta pe care oricum el o cam ştie pe de rost. Sau dacă – în lipsă de focuri de artificii, scânteia sare din intersectarea a două priviri, a ta şi a necunoscutului care ţi-a tăiat calea?

Tu la ce vibrezi? La  o voce joasă, guturală? La o privire misterioasă ce topeşte gheaţa? Sau la o atingere electrizantă? Eu, la toate şi la ceva în plus. La stimularea…creierului. A acelor zone unde zac fanteziile de toate felurile şi aşteaptă să fie o dată împlinite.

Sfaturile din diverse publicaţii sau de la diverse prietene sunt reci şi re-încălzite. Am descoperit că surse precum horoscopul nu mă ajută, mai ales când îl prind în flagrant pretinzând că mă mulţumesc cu "constanţă, devotament şi gesturile aparent mărunte care dau savoare unei relaţii". În bucătăria mea nu are loc nici o reţetă-instant de aprindere a pasiunii, făcută cu ingrediente artificiale, cu timp de preparare 5-10 minute etc. Până la urmă tot la mine se află sursa redescoperirii entuziasmului.

Aşa că nu îmi mai rămâne decât să caut în mine şi în el combustibilul, lucrurile care ne fac să ne întâlnim într-o comunicare incandescentă. Simt nevoia să împing mereu limitele mele şi ale lui, să descopăr cât mai mult din ceea ce a rămas nedescoperit, să mă las uimită şi vrăjită.

Nu mi-e teamă că misterul se va pierde, cu fiecare bucată din mine pe care el o descoperă. Nu simt nevoia să îmi pârjolesc teritoriile înaintea lui sau să îmi otrăvesc fântânile. Oricât am explora şi ne-am lăsa cunoscuţi, o parte secretă tot va rămâne. Acolo se află sursa de uimire, de magie, forţa  de atracţie.

Femeia din mine doreşte să se joace cu scânteia care poate isca mereu focul ispitei. Caută combustia spontană în care se consumă cele două corpuri folosite de două spirite pentru a se exprima şi a se întâlni în intimitate desăvârşită.

Poate că o relaţie stabilă seamănă cu un foc de şemineu blând şi cald, dar sunt convinsă că nişte vâlvătăi iscate din când în când, întreţin acea idilă mistuitoare ce durează exact atât cât le este scris să dureze.