Terapie prin prietenie (II)

“Nu-ti ofensa prietenul împrumutîndu-i merite daruite de tine.”(R. Tagore)

Prietenii au rolul lor benefic, prin faptul ca ne inspira incredere, ca stiu sa ne asculte sau sa ne incurajeze, dar nu este de ajuns atunci cand problemele se ingroasa. Cu toate ca multe ganduri negre, multe porniri depresive si chiar tendintele suicidale pot fi contracarate cu sprijinul prietenilor buni, exista cazuri in care simpla prietenie nu mai poate face fata.

Exista niste limite care nu ar trebui fortate. In nici un caz, oricat ar fi prietenia de stransa, nu avem dreptul sa abuzam de resursele psihice ale prietenilor dar, pe de alta parte, nici sa ne punem toata increderea in fortele lor. Rolul prietenilor se sfarseste in pragul usii unui cabinet specializat.

Prietenii, prin definitie, nu pot fi obiectivi. Pentru ca ne plac si pentru ca adesea legaturile se bazeaza pe admiratie si identificare partiala cu celalalt, pentru ca impartasim anumite trasaturi (uneori chiar negative: v. Prieteni nocivi) ei nu pot fi decat subiectivi. Asadar, ei empatizeaza cu noi, ne preiau din incarcatura negativa, ne incurajeaza adesea sa  procedam asa cum dorim, nu cum ar trebui. Dar daca ei ne tin partea, cu siguranta rolul terapeutului nu este acela de prieten, ci de specialist.

Adesea, prietenii nostri ocolesc adevarurile deranjante, chiar daca le percep corect. Este firesc sa aiba inhibitii, din teama de a nu te jigni, sa nu-ti raneasca sentimentele, caci  risca sa  te superi si sa iti piarda prietenia. Terapetul, in schimb, “functioneaza”  asemenea unei oglinzi. La lamentarile, peroratiile, auto-invinovatirile tale si cam la tot ce ii impartasesti, oglinda nu poate decat sa iti returneze, implacabil, propria ta imagine. Pe oglinda nu te poti supara pentru ca te ajuta sa intelegi cum esti perceput din exterior.