Nu trebuie. Vreau!

De cate ori nu te-ai trezit facand lucruri impotriva vointei tale? Chiar daca iti erau impuse, probabil ca stiai diferenta dintre obligatie si propria vointa, dar totusi ajungeai sa le faci.

“Trebuie” se dovedeste un instrument de manipulare prin care esti ghidat in lumea celorlalti, obisnuit sa faci ce vor ceilalti, conditionat la ascultare si comportamente acceptabile. Fara reguli si norme, nu ar fi posibila functionarea unei societati, asadar un instrument ca acesta ar putea fi considerat binevenit. Cu exceptiile (destul de numeroase) in care o astfel de formulare- venita initial din exteriorul nostru, devine incetul cu incetul o parte din noi.

Efectul lui “trebuie” nu se vede doar in gandire, ci se instaleaza extrem de daunator in intreaga personalitate. Ceea ce ne dorim si ceea ce simtim referitor la propria persoana pot fi usor anihilate de ceea ce credem ca se cuvine, ca este bine (pentru ceilalti) deci trebuie sa facem. Adoptarea lui “trebuie” inseamna renuntarea la ce vrei cu adevarat sa faci si – daca o lasi – ajunge o practica cotidiana, executata ca din reflex. Chiar daca ti se pare ca esti stapan pe decizii, de fapt te supui unui imperativ impersonal venit din afara fiintei.

A face ceva impotriva vointei tale este o mai degraba o expresie. Din moment ce ultimul cuvant il are de spus propriul tau creier, din punct de vedere functional- nu faci nimic fara sa vrei. Judecatorul suprem care ia deciziile, – de la cele mai marunte la cele existentiale- esti- fie ca iti place sau nu – chiar tu.

Si daca tu esti cel care da comanda, de ce nu ai da-o pe cea mai potrivita? Marturisesc ca m-am trezit intr-o buna zi revoltandu-ma fatis impotriva lui “trebuie”.Ceva ma alerta  ca in deciziile mele predomina obligatia. La fiecare “trebuie” care imi rasarea in gand, se ridica un alt glas, recalcitrant, care rabufnea: “nu vreau!”. Am hotarat sa fac un pas important – si vi-l propun si voua ca pe un exercitiu zilnic: schimbarea lui “trebuie” cu “vreau”. Suna cu totul altfel, de exemplu, un gand de genul “trebuie sa merg la sala”, sub forma “vreau sa merg la sala”.

De “trebuie” se leaga multe frustrari si impuneri care atesta prezenta unei autoritati (vizibile sau invizibile). Poate ca la inceput autoritatea a fost a celorlalti si intre timp a devenit chiar vocea ta interioara, care te ghideaza in decizii, dar fara a-ti da satisfactia autentica a indeplinirii propriei vointe.