Din inaltimile mandriei

Mandria pare sa fie una dintre trasaturile asupra caruia au cazut de acord filosofii si sfintii, trecutul si prezentul, cultura occidentala si cea orientala, acorduri exprimate prin vorbe ramase in constiinta publica.

• "Mandria celor tineri este legata de putere si frumusete, mandria celor batrani este legata de discretie" (Democrit).
• "Mandria este lipsa cunoasterii lui Dumnezeu” (Sf. Maxim Marturisitorul).
• „Niciodata sa nu te uiti de sus la cineva decat daca il ajuti sa se ridice”(Jesse Jackson).
• „Generozitatea inseamna sa dai mai mult decat poti si mandria inseamna sa iei mai mult decat ai nevoie.(Kahlil Gibran)”.

Insa acestea raman pentru multi dintre noi simple vorbe, pe care psihologia moderna le anihileaza de decenii si le transforma in formalisme. Cu nasul pe sus fata de culturile colectiviste -adica cele in care individualismul nu este o virtute, occidentalul modern merge mandru pe drumul sau prestabilit si reglementat de societate. Cultura actuala il invata ca el/ea  este cea mai importanta fiinta din lumea cunoscuta, ca in centrul universului este eul atotputernic. Fii mandru de corpul tau, de masina ta,  de jobul tau, de personalitatea ta unica, de calitatile si defectele tale… De la ego la egoism, de la teorie la practica, mandria nu vine niciodata singura, ci insotita de  orgoliu, vanitate, infatuare, iubire de sine. Un „tablou de familie” in toata regula.

Specialistii timpurilor concentreaza principiile vietii pe un nucleu egoist. „Fii tu insuti”. Daca acest enunt al vremurilor moderne ar fi cu adevarat ceea ce pare sa fie- solutia ideala a tuturor necazurilor, cum se face ca individul modern este intr-o continua cautare a stimei de sine, a compensarii lipsurilor sufletesti cu substitute materiale, a refugiului in fata anxietatii si lipsei de sens?

Daca fiecare dintre noi este cea mai importanta fiinta din lume, atunci  de ce nu merg lucrurile asa cum ne dorim? De ce ajunge fiecare „centru al universului” sa faca diverse compromisuri sau sa sufere pentru fiecare opinie care le contrazice suprematia auto-proclamata prin mandrie?

Sa fie oare faptul ca doctrina lui "eu sunt mai presus decat tine" esueaza intr-o izolare prost disimulata, care cauta permanent din umbra anonimatului  pe cineva care sa ne valideze? A crede in fortele tale este recomandabil, dar este cu atat mai usor de atins atunci cand si altii cred ca si tine.

De multe ori asteptarile si parerea buna despre sine nu corespund cu realitatea. Insusirile noastre nu sunt chiar niste insusiri si le privim cu disperare cum se sparg ca niste baloane de sapun, despuindu-ne de statutul si imaginea castigate in fata celorlalti. Dar oare cand gasim alti semeni dispusi sa ne accepte mandria ca pe o consecinta a inzestrarilor personale,  ne echilibram sufleteste?  

Terapeutica ortodoxa propune o abordare contrara psihologiei, dar care merita cercetata inainte de a o eticheta. Daca tot ceea ce primim vine de sus si nu din fortele noastre, atunci nu avem de ce sa fim mandri. Tot ce facem bun, tot ce suntem bun, suntem doar cu ajutorul divinitatii. In acest caz, leacul pentru mandrie este acceptarea fragilitatii, neputintei si slabiciunii personale. Mandria nu mai este o virtute, ci un pacat, de care numai Dumnezeu ne poate scapa, daca acceptam sa-I incredintam persoana noastra.

Practica smereniei – a scuturarii de mandrie, aduce beneficii vizibile, chiar si numai din perspectiva re-interpretarii importantei celui de langa tine. Primul pas este sa ne recunoastem neputintele de care nimeni nu este scutit. Renuntand la superioritatea aparenta, viata alaturi de ceilalti se schimba in bine. Relatia nu mai este una de putere sau de silire, ci de iubire.

Fie ca este vorba de misticism, de morala sau de bun-simt, se impune un reper dupa care recunosti un om care are cu adevarat de ce sa fie mandru. Cu cat sunt mai mari inzestrarile sale, cu atata va fi mai modest  si se va purta mai firesc cu ceilalti. Restul, suntem numai aspiranti.