Copilul etern

Mai putin cunoscute si constientizate sunt efectele acestei alegeri. Miturile eroilor debordand de forta civilizatoare si/sau salvatoare se pierd in defavoarea mitului copilului etern, promovat si intretinut in societatea occidentala. Mesajul preferat de aceasta este: “oricum esti prea mic pentru a controla realitatea, mai bine stai la locul tau”.

De mici copii, in mediul protector al scolii, nu invatam doar aritmetica si citirea, ci si formulele dezirabilitatii si adaptarii sociale. Sistemul educational reuseste sa formeze indivizi cu reflexe pavloviene de tip stimul-raspuns. Omul vulnerabil, cu varsta adulta dar cu nevoi de copil ofera perspectiva unui viitor previzibil pentru societate, unul usor de cuantificat in strategiile de manipulare.

Atat de temuta globalizare a determinat o stare de confort prin tehnologizare, o stare adictiva si iluzorie. In loc sa isi construiasca maturitatea intelectuala si emotionala, individul este tentat sa se complaca in starea de infantilizare, asa cum o numeste *Ovidiu Hurduzeu in cartea sa, “Sclavii fericiti”. De ce crede el ca individul modern candideaza la statutul de copil etern? Deoarece, “precum copilul, subiectul amesteca realitatea cu perceptia subiectiva, evenimentele reale cu perceptia lor emotionala”.

Secolul trecut, psihologul Erich Fromm dadea glas unei profetii care s-a adeverit in zilele noastre: “tehnica preia caracteristicile Mamei-natura; isi hraneste copiii la san, ii alina cu un neincetat cantec de leagan (in forma radioului si televiziunii). In acest proces, din punct de vedere emotional, omul devine un copil; crede ca sanul mamei ii va furniza mereu lapte, din abundenta, iar deciziile nu mai trebuie luate de individ”.

Instrumentul cel mai folosit al societatii este mass-media. Se mizeaza mai precis pe tendinta acesteia de a tine omul la suprafata lucrurilor, prin manipularea opiniei, oferirea de informatii tendentioase, subiective si adesea doar de divertisment, in timp ce marile acte ale istoriei se scriu pe alte pagini. Se stimuleaza interesul individului pentru natura umana, mai précis, pentru frivolitatile ei, se adancesc traumele si nesigurantele individuale.

Omului i se inoculeaza treptat mentalitatea ca nu se poate descurca SINGUR, fara ajutor specializat din partea societatii. Asa ca varianta dezirabila pentru omul modern este sa renunte la lupta cu sine insusi, mai bine apeleze la altii care sa il invete sa isi traiasca propria viata (consilieri, sfatuitori, traineri in forma lor cea mai adictiva: life coaches). Daca urmaresti povestea prezentata in filmul “The Truman Show” poate vei remarca rolul disproportionat pe care il poate avea la un moment dat puterea acesteia in viata individului si societatii.

Iata cum eroii timpurilor apuse au fost inlocuiti cu personaje moderne la antipodul conceptiei de autoritate, de dominatie prin forta. Astazi “se poarta” minoritatile discriminate, cultura emo, vulnerabilii, defavorizatii, victimele lipsei de “political correctness”. Fragilitatea e “un mijloc pervers de a transforma neputinta… in putere”. In timp ce se ridica in slavi handicapul fizic si mental, copilul devine un model uman, “intruchiparea autenticitatii intr-o lume haina dominata de figura Tatalui (barbatul alb)”, mai spune O. Hurduzeu.

Nu mi se pare nimic rau in a fi copil. Dar mi se pare tragic a fi un copil intarziat la varste la care ar trebui sa fim eroi in propriile noastre vieti si in a societatii in care traim. “Ambitia, cultul libertatii si responsabilitatii personale, dinamismul antreprenorial-mai atrage atentia Ovidiu Hurduzeu, sunt trecute la capitolul patologie sociala si culturala.” Omul modern zace pe o canapea in fata televizorului, in zilele noastre e redundant sa te mai ridici in picioare si sa iei atitudine.