Psihologie si oncologie

Cercetari in domeniul Psiho-neuro-imunologiei au aratat ca stresul cronic afecteaza negativ in special activitatea celulelor NK (natural killer). Se cunoaste faptul ca creierul are legaturi cu sistemul nervos si cel endocrin, comunicand implicit cu sistemul de aparare imunitar prin aceste mecanisme precum si prin altele, mai putin clarificate. O modificare semnificativa in activitatea creierului se rasfrange astfel si asupra sistemului imunitar. In acest moment, din punctul de vedere al interventiilor psihologice, rezultate statistic semnificative au fost obtinute ca urmare a utilizarii unor exercitii de relaxare, meditatie si imagerie mentala (ex: „Alterations in Brain and Immune Function Produced by Mindfulness Meditation” – Richard J. Davidson et. al, Psychosomatic Medicine 65, 2003; „Immune Responses to Guided Imagery During Breast Cancer Treatment” – Cecile A. Lengacher et. al, Biological Research Nursing 3, 2008).

Intre rezultate statistic semnificative si cele clinic semnificative este insa o mare diferenta. Acesta poate sa fie la prima vedere explicatia interesului relativ redus pe care suportul psihologic l-a trezit in randul medicilor si al celor ce stabilesc politicile de sanatate publica. Sunt insa voci care sustin ca RCT se concentreaza asupra componentelor presupus active ale interventiei, neluand in considerare efectele sinergice, imposibilitatea standardizarii interventiei psihologice datorita unicitatii fiecarui pacient si contextului clinic, ingrijirea pacientilor cu cancer implicand un sistem individualizat multimodal, cu metode de evaluare corespunzatoare.

Mecanismele insuficient clarificate prin care interventiile psihologice ar functiona reprezinta un alt obstacol in acceptarea utilizarii lor. Din acest punct de vedere vor mai trece probabil minim 15-20 ani pana cand tehnologia va atinge precizia necesara identificarii detaliate a mecanismelor implicate, in acelasi timp psihologia trebuind sa gaseasca modalitatile de producere stabila a unor efecte clinice semnificative.

In absenta unor efecte secundare negative din partea interventiilor psihologice merita in acest moment utilizarea lor in demersul terapeutic? Studii efectuate in America de Nord arata ca raspunsul la intrebare este „DA” (inclusiv studiul realizat la Mount Sinai School of Medicine, co-autor prof. Daniel David, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj).

Nu trebuie uitat ca in acest moment urmarirea riguroasa a efectelor unei interventii psihologice in cadrul unui experiment este dificila si costisitoare, marcata de numeroase probleme metodologice. Cu toate acestea, cazul experimentului realizat in Germania poate fi semnificativ („Impact of psychotherapeutic support for patients with gastrointestinal cancer undergoing surgery: 10-year survival results of a randomized trial” – Kuchler T et al., J Clin Oncol. 25, 2007).

Prin folosirea ca „end point” a supravietuirii (ceea ce minimizeaza potentiale erori de masurare), la 10 ani de la interventia chirurgicala pentru cancer gastrointestinal, 21 % din pacientii ce au beneficiat si de suport psihologic pe durata spitalizarii (7-8 ore in total /pacient) erau in viata fata de 9% din cei ce au efectuat doar interventia chirurgicala. O zi de munca pentru un psihoterapeut a dublat sansele ca respectivul pacient sa fie in viata peste 10 ani. Ce medicament existent ofera aceasta sansa la pretul cu care un angajat in spital este platit intr-o zi? Poate ca avand astfel de argumente psihologul va fi primit in sfarsit legal in echipa ce ofera „servicii de sanatate” si nu va fi doar incadrat ca  personal auxiliar pentru asistenta medicala…  

Adrian Andreescu
Facultatea de psihologie, USH, Brasov
Adrian.research@yahoo.com