Cand suntem cu adevarat fericite?
La doctor pe tocuri

Se zice că aspiraţia spre fericire este fundamentală naturii umane. Nu dorim să câstigăm o mulţime de bani, să zdrobim inimi la fiecare pas ori să devenim staruri doar de dragul de a face aceste lucruri – urmărim scopurile respective pentru că avem convingerea că ele ne vor face fericite.
Din păcate, individul uman standard este lamentabil de prost înzestrat în ce priveşte capacitatea de a prezice corect în ce măsură va fi făcut fericit sau nefericit de ceea ce urmăreşte sau evită. Gândiţi-vă doar la Britney sau o mie de alţi fluturaşi celebri cu aripile arse.
Mai mult decât atât, clişeul cu "nu recunoşti fericirea până ce nu a trecut" e folosit şi răsfolosit la tot pasul. Dacă prima dilemă – te va face ceva fericită sau nu, şi în ce măsură – se poate rezolva doar de către tine, cu o bună cunoaştere a propriei persoane şi a scopului urmărit , a doua – cum să ştii dacă îţi e bine, şi să o laşi mai moale cu căutatul obsesiv al şi-mai-binelui pentru ca să savurezi prezentul – e ceva mai uşor de rezolvat, caracteristicile stării de bine fiind ele studiate de psihologi.
Acceptarea de sine
Prima, şi cea mai importantă, este acceptarea de sine. Atâta vreme cât imaginea ta despre tine este negativă, cât te strâmbi la ceea ce vezi în oglindă sau îţi fixezi nişte standarde fizice / psihice imposibil de atins, nu ai de ce să te miri că eşti constant deprimată. în definitiv, persoana cea mai apropiată ţie – tu- nu te poate suferi.