Atacul de panica

Iar Ruediger Dahlke, in extraordinara sa carte “Boala ca sansa”, editata si la noi anul acesta, consemneaza: “In boala, corpul preia sarcina sufletului”.

Ca sa intelegem ce este atacul de panica si de ce apare el, trebuie sa vorbim intai despre frica, pentru ca ceea ce experimenteaza o persoana aflata intr-un atac de panica este o frica intensa, acuta, irationala, manifestata printr-o serie intreaga de simptome fizice ca hipertensiune arteriala, palpitatii, nod in gat, tremuraturi, vertij, etc.

Frica este o reactie fiziologica al carei scop este acela de a ne ajuta sa facem fata unei situatii periculoase. Orice animal o experimenteaza. Determinata de o primejdie, senzatia de frica declanseaza in organism o serie de reactii al caror rezultat este secretia unor substante de stres care ne vor pregati pentru fuga sau lupta.

In acest sens, aceste substante (adrenalina de exemplu) au un efect de stimulare a cordului, cu intensificarea batailor inimii, astfel incat musculatura implicata in lupta sau fuga, primeste un aflux crescut de sange, atentia se concentreaza asupra agresorului, simturile devin mai alerte pentru a face fata situatiei combative, iar senzatia propriu-zisa de frica, atat de neplacuta, mobilizeaza toate fortele si vointa pentru a scapa de primejdie.

Exista si un alt fel de reactie la pericol, determinata tot de senzatia de frica, dar de aceea care “impietreste”. Aceasta “impietrire”, oricat ar parea de ciudat, este tot o reactie de aparare pentru ca imobilitatea, in lumea regnului animal din care facem si noi parte, poate fii salvatoare prin faptul ca agresorul fie nu observa, fie crede moarta prada care nu se misca, majoritatea animalelor de prada nefiind interesate de cadavre.

In evolutia filogenetica a omului, paleocortexul, creierul primitiv care este sediul instinctelor a aparut primul, ulterior dezvoltandu-se neocortexul, sediul gandirii constiente. Teoretic neocortexul a preluat conducerea paleocortexului astfel incat, o situatie chiar daca este considerata primejdioasa de catre paleocortex, daca in urma analizei neocortexului aceasta este decretata ca lipsita de risc, reactia finala este cea hotarata de neocortex.

Sa dam un exemplu: cand ne aflam in fata unor animale de prada ca lupul, leul, ursul etc, senzatia normala este cea de frica cu descarcare consecutiva de adrenalina care ne pune pe fuga. Cu toate astea, nu vedem in gradina zoologica prea multe persoane alergand ingrozite pe alei sau escaladand zidurile in cautarea unui adapost salvator. Nici cu pumnii stransi, cu fata la dusman, gata de atac.

Neocortexul, care analizeaza situatia si constientizeaza protectia realizata de zabrelele custilor ne permite sa ne plimbam linistiti si sa admiram frumoasele pete de pe pielea tigrului sau a ghepardului care nu ne-ar fi interesat absolut deloc daca aveam un scop mai important, acela de a ne salva propria piele. Problema apare atunci cand neocortexul nu poate controla senzatia de frica, motiv pentru care spunem ca frica este “irationala”.

Asa sunt explicate fobiile (de intuneric, de inaltime, de paianjeni, de serpi etc), obiectul acestora avand un potential traumatizant care este perceput amplificat de catre subiect, chiar daca acesta nu se poate realiza in nici un fel in situatia data (de exemplu persoanele care au fobii de paienjeni nu pot sa-i vada nici in poze sau desenati).

Atacul de panica este o frica produsa de o situatie considerata initial periculoasa. Desi par ca se produc “din senin” si “fara nici un motiv”, in realitate este vorba despre factori declansatori care amintesc paleocortexului o situatie de criza care poate fi ceea ce se numeste in popor “o sperietura” anterioara.