Silicoane – intre da si nu

Pare o masura drastica la prima vedere, in fond exista atatea tratamente cosmetice, atatea alte metode… Dar ce facem in momentul in care toata gama de produse de pe piata nu da rezultatele dorite? Va spun eu, ajungem tot la cutit.

Suntem acuzate de multe ori de superficialitate, ca acordam o atentie prea mare unor amanunte aparent banale, suntem asociate cu imaginea de "papusi sexy" si ni se atribuie o eticheta de un prost gust teribil. Asta ni se intampla noua celor care am avut curajul de a vrea mai mult, celor care am apelat la serviciile unui chirurg plastic. Asa mi se intampla si mie…

Dezamagita de masurile mele, mai exact de lispa unui bust frumos, mi-am luat inima in dinti si am inceput sa iau in calcul si varianta unui implant mamar. Am citit tot ce se poate citi, am fost la o sumedenie de consultatii, mi-am facut un interminabil set de analize si… a venit momentul sa iau o decizie.

Sa-mi pun sau nu silicoane? Asta e intrebarea ce bantuie mintea a mii de femei in ziua de azi. Toti medicii vorbesc in termeni medicali, toate revistele publica articole pro sau contra, vezi poze "inainte si dupa" la tot pasul, dar toate astea nu iti spun nimic cand te trezesti singura in fata unei asemenea decizii.

Decizia

Acel "dar daca…" rasuna obsedant in mintea ta si parca nu mai ai unde sa te duci si pe cine sa intrebi, parca nimeni nu te lamureste pe deplin. Este una dintre cele mai grele etape, si anume decizia. Multe nopti au trecut nedormite in incercarea gasirii raspunsului corect. Stiam ca imi doresc operatia mai mult decat orice, dar aveam un sentiment de teama. In mintea mea era o nebuloasa.

Incercasem deja toate metodele, toate produsele, medicina traditionala si naturista. Nu gasisem remediu timp de mai bine de patru ani. Intr-o buna zi am decis: voi merge pana la capat cu operatia!

La medic

M-am prezentat sfioasa la medic, am luat lista cu analize si… si am programat operatia! Simteam o usurarea, iar viata mea parca se simplificase radical. Eram fericita si ma gandeam zi si noapte numai la evenimentul ce avea sa-mi schimbe viata.

Dupa ce am facut analizele, ramasese doar o saptamana pana la momentul decisiv. Numaram zilele, orele si minutele. Vroiam sa adorm si sa ma trezesc exact dupa operatie, cand totul era bine, iar eu eram alta femeie deja.

A trecut insa si cea mai lunga saptamana din viata mea. Stiam ca a doua zi trebuia sa ma prezint la programare si imi facusem tacticos mini-bagajul. In cazul operatiilor cu implanturi, medicul te tine sub supraveghere o noapte la clinica. Eram pregatita, emotionata si incercam sa gandesc optimist si sa-mi spulber gandurile negre. "Totul o sa fie bine", imi repetam obsesiv in minte.

Stiam prea bine care sunt riscurile la care ma supun. Stiam ca orice operatie presupune riscuri, stiam ca trupul meu putea respinge implantul, stiam ca voi renunta la orice presupune un efort fizic mai mare, stiam ca imi pot ramane niste semne foarte urate… stiam absolut tot. Stiam chiar istoria protezelor cu silicon, producatorii si care sunt cele mai bune. Eram documentata ca pentru un examen, iar emotiile erau la fel de mari.

Ziua cea mare

In ziua respectiva am ajuns la clinica impreuna cu sora mea. Am fost condusa in rezerva mea. La scurt timp dupa aceea, asistenta a venit la mine cu doua formulare in mana. A trebuit sa le completez atent, sa declar pe proprie raspundere ca datele privitoare la sanatatea mea sunt corecte si a trebuit sa semnez acordul pentru operatie. Mi s-a lasat timp de gandire. Am ramas singura in salon, cu foaia in fata ochilor si cu pixul in mana dreapta. O singura semnatura ma despartea de mult asteptatul eveniment. M-am gandit atunci la o mie de lucruri si la nimic. Am semnat apoi hotarat si m-am rugat ca Cel de sus sa nu ma lase la greu si sa ma fereasca de orice complicatie, chiar daca nu era tocmai ortodox ce urma sa fac.

Inainte si dupa…

O ora si jumatate mai tarziu totul se incheiase iar eu incepeam sa ma trezesc din anestezie. Simteam o durere de cap cumplita si abia puteam articula cateva cuvinte. Am vazut chipul surorii mele zambind si spunandu-mi ca totul a mers cum nu se poate mai bine si ca am o pereche de sani absolut fabulosi.

Am crezut-o pe cuvant pentru ca nu puteam sa ma conving singura. Erau bandaje peste bandaje, capul continua sa ma doara, iar in mana stanga aveam o perfuzie. Cateva ore mai tarziu starea proasta trecuse, dar simteam ca abia pot respira, iar pielea de pe piept parca statea sa crape. Mi s-a spus ca este absolut normal ceea ce simt, totul fiind din cauza greutatii implanturilor.

Prima noapte

Fusesem pregatita inainte de catre doctor. Stiam ca vor fi dureri destul de mari si ca va urma o saptamana critica. Si asa a fost! Recunosc, imi trebuia ajutor pentru a ma ridica din pat, pentru a ma aseza pe scaun, pentru a ma imbraca, pentru tot! Mi s-au facut o serie de calmante si somnifere, dar parca nu aveau niciun efect. Prima noapte a fost cu adevarat critica.

Imi venea sa plang de durere, dar imaginea din oglinda imi dadea forta sa rad si sa fiu fericita. Am indurat totul cu stoicism pentru ca avea sa vina si clipa cand toate durerile erau numai amintiri. Asa a fost situatia timp de o saptamana. Imi era greu sa ma misc, sa mananc, luam antibiotice si calmante si ma duceam des la medic. Aveam drene in fiecare san, leocoplast si bandaje.

Dupa cateva zile am fost vizitata constant de prietenele mele. Erau parca mai fericite ca mine si placut surprinse de noile mele dimensiuni. Tesuturile erau inca inflamate si ma simteam ca Dolly Parton… Ma uitam in oglinda si parca nu eram eu…

Abia dupa cateva saptamani viata mea a intrat pe fagasul normal. Eram bine sanatoasa si aveam niste sani perfecti! Fericirea mea atingea cote maxime. Lasasem undeva in spate tot chinul si toata suferinta fizica si ma bucuram din plin de noua mea imagine.

Viata dupa operatie

Ce s-a schimbat in viata mea? Totul! M-am transformat peste noapte dintr-o femeie timida si retrasa, intr-o femeie care simte ca poate cucerii lumea. Am in sfarsit incredere in mine, imi iubesc corpul si totul pare mai simplu.

Nu va imaginati totusi ca am schimbat si intreaga garderoba, doar ceea ce nu ma mai incapea… Am pastrat acelasi stil vestimentar mai sobru. Nu dorisem nicio clipa sa ies in evidenta, sa port decolteuri mult prea generoase si sa atrag privirile masculine. Era doar cadoul meu pentru mine: o noua eu, un nou corp, o noua viata.

Dragele mele, va sfatuiesc totusi sa nu recurgeti la aceasta metoda decat daca este absolut nevoie. Sa consultati mai multi medici si sa cititi despre toate riscurile la care va supuneti si toata nebunia post-operatorie. Cat despre mine… a trecut un an si jumatatea, iar totul este asa cum trebuie sa fie. Sunt doar eu si nimic mai mult. Iubesc, sufar, am un job, am o viata la fel ca si voi.